Animale de Companie

Rase de pisici: Pisica Chartreux

2010-09-07T16:51:00.000+03:00

Pisica Chartreux aparţine unei rase foarte vechi franceze. Există o legendă care ne spune că pisicile Chartreux sunt descendente din pisicile aduse în Franţa de către călugării Charthusian să trăiască în mănăstirea lor. Strămoşii Chartreux au fost pisici sălbatice de munte asemănătoare cu ce se mai găsesc acum în Siria. Totuşi prima menţiune documentată a acestei rase a fost făcută de naturalistul francez Buffon în secolul al 18-lea. Rasa a fost foarte mult diminuată în timpul primului război mondial. Un efort concentrat al crescătorilor europeni a salvat rasa de la dispariţie. Astfel prima pisică care urmează să fie prezentată sub numele rasei Chartreux a apărut la un spectacol de pisică european în 1931

Pisica Chartreux este o pisică robustă cu un piept mare şi un organism puternic. Capul rotunjit este caracterizat de un nas drept cu stop usor la nivelul ochilor. Ochii sunt o altă caracteristică a acestor pisici, ei variază de la o culoare galben-auriu intens la un galben cuprat. Ei sunt mari, îndreptaţi uşor în sus şi în formă de migdală. Urechile sunt de înălţime si latime medie stabilite direct în sus pe craniu ceea ce îi conferă un aspect de alertă veşnică pentru pisică. Blana este densă şi îi conferă un aspect de lână de oaie datorită substratului gros. Culoarea blăniţei variază de la gri la gri albastru. Dar aceasta îşi păstrează o stralucire albastră, în special la soare.

Această rasă de pisică este o rasă tăcută şi liniştită care reuşeşte să se adapteze la orice tip de situaţii. Destul de sociabilă, ea se va bucura de oaspeţi cu plăcere şi adoră să se uite la televizor. Inteligenţa este pusă în evidenţă şi prin uşurinţa cu care învaţă să deschidă sau să închidă un aparat sau cum se deschide o uşă. Îi place să călătorească în maşină şi acceptă destul de uşor să aibă un ham cu o lesă pentru a vă putea escorta în plimbările voastre.

Se ataşează foarte repede de familiile adoptive si de cele mai multe ori îsi urmează stăpânul dintr-o cameră într-alta. Sunt recunoscute pentru comportamentul lor asemănător cu cel al câinilor, astfel pot fi învăţate destul de uşor sa aducă o mingiuţă sau un ghemotoc de hârtie şi să raspundă imediat atunci când îşi aud numele. Inedit acestei rase este faptul că prin tradiţie, toţi crescătorii de pisici Chartreux le pun la pisoiaşii născuţi în acelaşi an, nume care incep cu o anumită literă a alfabetului, literă ce îi este atribuită anului repectiv. Sunt omise literele K, Q, W, X, Y, şi Z. Astfel în 2003 – litera U, 2004 – V, 2005 se reia cu litera A, 2006 – B, 2007 – C, 2008 – D, 2009 – E, 2010 – F

Ghemul de blana la pisici

2010-09-03T23:59:00.000+03:00

Toata lumea care are o pisica stie ce este un ghemotoc de blana...sau aproape toata lumea. Este vorba de ghemotoacele de blana pe care pisica le "scuipa" din cand in cand.

De ce pisicile elimina ghemuri de blana?
Pisica este la origini un animal carnivor, care se hraneste cu prada vie. Deseori prada are si blana, deci sistemul digestiv al pisicii este antrenat sa-i faca fata acesteia. In plus, pentru ca pisica se spala zilnic, o mare cantitate din propria blana ajunge in sistemul digestiv al pisicii, si ar trebui in mod normal eliminata ca si resturile nedigerate de la fiecare masa, prin excremente. Aceasta este modalitatea fireasca prin care organismul eliminca parul aflat in sistemul digestiv.

Totusi, stiinta si inmultirile incrucisate au dus la aparitia unor noi rase de pisici cu parul mult prea lung ca sa poata fi eliminat usor de stomac. Alte pisici pur si simplu au stomacul mai sensibil si nu suporta nici parul mai scurt. Parul se aduna asadar in stomac si acolo formeaza un ghem care, cand creste suficient de mare pentru a irita stomacul este eliminat la exterior, dar nu pe unde ar trebui in mod normal, ci tocmai pe calea inversa, pe gura pisicii.

Este ghemul de blana o problema pentru pisica ta?
Ghemul de blana in sine nu creaza unei pisici probleme. Ai grija totusi sa nu confunzi alte simptome ale pisicii cu acele ale eliminarii unui ghem de blana. Daca pisica tuseste des, dar nu elimina nici un ghem de blana, atunci ea poate sa aiba astm sau alta boala respiratorie. Daca din contra, pisica vomita des, (ghemurile de blana pot fi eliminate in mod normal cam o data la 2 saptamani), din nou este cazul sa o duci la medic.

Preventia aparitiei ghemului de blana la pisici
Ghemul de blana nu poate fi eliminat in cazul pisicilor decat eliminand parul pe care pisica il inghite, sau reducandu-i volumul. Astfel, incearca sa perii pisica cat mai des, cu o perie adecvata, in functie de lungimea parului acesteia. In plus, pisicile au tendinta de a se trata singure incercand sa manace iarba pisicii sau chiar iarba normala de gradina. Este bine sa-i oferi piscii iarba pisicii ( se gaseste in pet shop). Ea va provoca voma si va indeparta astfel si ghemul de blana din stomac.

Tratamente pentru ghemul de blana
In lipsa ierbii pisicii sau daca aceasta nu-si face treaba ar fi bine sa apelezi la sfatul unui veterinar. In pet shopuri se gasesc numeroase produse pe baza de petrol sau produse laxative care, inghitite de pisica ta vor face ghemul de par sa alunece si sa fie eliminat fara probleme. Medicul veterinar iti poate recomanda ce produs este mai bun pentru pisica ta in functie de varsta, dieta si modul de viata al acesteia.

Dieta pisicii care elimina ghem de blana
Daca pisica ta elimina des ghemuri de blana atunci ea are nevoie de o hrana mai bogata in fibre. In pet shopuri se gasesc si produse de calitate pentru pisicile cu astfel de probleme. O mancare mai bogata in fibre si cateva delicatese pe baza de petrol, cu elect laxativ si cu gust de ton sau de ficat vor fi apreciate de pisica ta si vor face ghemurile de blana sa alunece usor spre calea lor de eliminare fireasca, adica vor ajunge in ladita de nisip a pisicii alaturi de alte excremente.

Trebuie sa fii atent totusi ca pisica ta sa nu manace prea multa fibra, pentru ca risca sa aiba alte probleme: diaree sau constipatie, gaze, crampe sau dureri de burta. Pentru a alege solutia optima pentru pisica ta cere parerea unui medic veterinar.

Cele mai mici rase de caini

2010-09-02T12:03:00.000+03:00

Mici cât nişte jucării de pluş, aceste rase pitice sunt alegerea ideală pentru cei care locuiesc în apartamente.

Chihuahua

Este regele incontestabil al piticilor. Câinii din această rasă au o înălţime de 15-20 cm şi cântăresc sub 2,5 kg.

Nu le place să stea singuri. Devotaţi stăpânului, devin foarte geloşi dacă acorzi atenţia altcuiva, deci nu sunt indicaţi pentru familiile cu copii. Este foarte energic şi uneori poate fi de-a dreptul fioros!

Toy Fox Terrier

Pe bună dreptate o jucărie (toy = jucărie, lb. engl.), această rasă are un caracter deosebit: extrem de loial stăpânului, iubitor, inteligent.

Scopul său pare să fie acela de a-şi amuza familia. De altfel, au fost multă vreme folosiţi în spectacolele de circ. Exemplarele au înălţimea de 15-28 cm şi cântăresc între 1,5-3 kg.

Chin Japonez

Acest boţ de blană mătăsoasă este agil, jucăuş şi adoră să fie în centrul atenţiei. Cam încăpăţânat, este greu de dresat. Trebuie alergat zilnic, pentru că are tendinţa de îngrăşare.

Cu înălţimea cuprinsă între 20-28 cm şi o greutate între 1,8-2 kg, este ideal pentru apartament. Este sensibil la temperaturi extreme.

Toy Terrier

Mic la stat, dar cu o personalitate uriaşă, această jucărie cu plete mătăsoase are un orgoliu nemăsurat. Este destul de agresiv, lătrător şi plin de energie.

Cere atenţia întregii familii. Se împacă şi cu pisicile sau cu alţi câini, dacă sunt crescuţi de mici împreună. Are 20-25 cm şi cântăreşte între 1,8-2,7 kg.

Bichon Frisé

O jucărie de pluş care are de oferit foarte multă dragoste şi care este un companion desăvârşit. Adoră să se joace, este tot timpul vesel, cu excepţia momentelor când este lăsat singur.

Poate suferi de anxietate de separare, aşa că dacă lipsiţi aproape toată ziua de acasă, nu este indicat să-ţi iei un bichon.

În ciuda dimensiunilor reduse (21-27 cm şi 3-6 kg), este foarte inteligent, îi place să înveţe tot felul de trucuri şi se dresează foarte uşor. Datorită caracterului vesel şi blând, este recomandat pentru programele de terapie.

Pisica Cornish Rex

2010-08-18T17:04:00.000+03:00

Cornish Rex este o mutatie genetica care provine de la o familie de pisici născute în 1950 la o fermă în Cornwall, Marea Britanie de unde vine şi prima parte a numelui rasei. Un pui de pisica, de sex masculin numit Kallibunker, a avut o extrem de neobişnuită blană crem, fină şi creaţă; fiind primul Cornish Rex. Este o pisica elegantă, cu blana ondulată, de statură mică spre medie. Semnul distinctiv al acestei rase este blana foarte scurtă, absenţa unui strat de blană primar şi forma ei cârlionţată şi ondulată.

Aceasta pisica are o faţă de ”vulpiţă”. Capul este în formă de pană cu pomeţi înalţi şi un nas drept. Urechile sunt destul de mari, situate sus pe cap, late la baza si rotunijte la varf. Picioarele sunt lungi, lăbuţele ovale iar corpul este curbat un pic în sus de la coaste. Coada este lungă şi oblică spre vârf. Ochii sunt de formă ovală. Deşi este o pisică fină are o musculatură bine dezvoltată.

Odată ce-aţi văzut o astfel de pisică nu o veţi uita niciodată. Pisica Cornish Rex este incântătoare şi în mod constant fermecătoare şi captivantă. Simte nevoia să fie alături de oameni petrecând majoritatea timpului alături de ei. Este una dintre puţinele rase care se bucură de aclamaţiile şi ovaţiile mulţimii la un spectacol de pisici. În cazul în care alte pisici sunt speriate sau contrariate de către spectatori şi de zgomotul lor, aceste pisici adoră să fie în centrul atenţiei. Atunci când sunt libere să aleagă propriile locuri de dormit, prima opţiune este patul alături de stăpân. Acest lucru se datorează şi dorinţei lor de căldură.

Un lucru inedit la aceste pisici este felul în care işi folosesc labuţele aşa cum oamenii işi folosesc mainile; astfel unele pisici mănâncă apucând hrana şi ducand-o la gura cu lăbuţele; altele se folosesc de lăbuţe pentru a apuca obiectele mici sau pentru a le arunca. Dacă îi daţi unei Cornish Rex o bucaţică de sfoară vă veţi minuna cum ştie să intre în acţiune. Mişcările sale sunt complicate, curbate, sinuoase trecând uşor de la poziţia aproape bipedă la sărituri care de care mai năstruşnice.

Rasa de pisica Cornish Rex nu năparleşte mult, blana este usor de ingrijit si o periere săptămânală este de obicei suficientă. Datorită părului foarte scurt şi pentru a compensa pierderea de caldură alimentaţia trebuie sa fie bogată în grăsimi şi calorii. Speranţa medie de viaţă este de 12-14 ani. Sunt predispuse la afecţiuni ale ficatului sau rinichilor. Este greu de a găsi cuvinte pentru a descrie toate calităţile acestei rase de pisici dar putem spune uşor că Rex Cornish este cu adevarat un miracol al naturii ceea ce-i conferă uşor atât statutul de pisică spectacol cât şi un minunat animal de companie.

Pisica Korat

2010-08-10T13:47:00.000+03:00

Pisica Korat este una dintre cele mai vechi rase de pisici. Originară din Thailanda, aceasta este numită după provincia Nakhon Ratchasima (de obicei numită “Korat” de către poporul Thailandez). În această ţară sunt cunoscute ca aducatoare de noroc, existând o adevarată tradiţie în ceea ce priveşte influenţa lor benefică, ele fiind oferite sub formă de cadouri tinerilor căsătoriţi.

La prima vedere, pentru un ochi mai putin avizat, această rasa pisica poate fi confundată cu Albastru de Rusia sau Chartreux. Pisicile Korat au mai multe caracteristici distinctive. Una dintre ele este capul ei, frecvent descris ca fiind “în forma de inimă”. Pisicile Korat sunt bine cunoscute pentru ochii lor relativ mari şi verzi, fiind una dintre puţinele rase întâlnite cu o singură culoare a ochilor. Pisoii se nasc cu ochii galbeni, galbeni verzui şi se transformă în culoarea verde odată cu atingerea vârstei de doi ani. Urechile sunt largi şi rotunjite la extremitatea liberă iar nasul este scurt si cu o uşoară convexitate, o altă caracteristică a acestei rasei.

Pisica Korat este o pisică compactă, cu un procent scăzut de grăsime corporală. Asta înseamnă că această rasă poate părea a fi o pisica mică, dar în realitate ele sunt mult mai grele şi mai solide decat arată. Trunchiul este bine dezvoltat, puternic şi elegant, cu spinarea uşor rotunjită. Coada este mai groasă la bază şi se subţiază către capăt. Pisicile Korat se maturizează lent, de multe ori ajung la vârsta de 5 ani până îsi ating potenţialul. Blana va fi întotdeauna de culoare argintie cu sclipiri albastre, caracteristică ce o face unică în rândul celorlalte pisici. Părul este fin şi mătăsos, fiind o reală plăcere sa-ţi plimbi mâna prin blăniţa ei

Această pisica este foarte jucăuşă şi loială stăpânului său, urmărindu-l peste tot prin casă sau prin curte. Aceste animale de companie adoră să se joace precum un caine, să alerge după jucării, să sară, să se caţere şi oricât de obosite ar fi parcă tot ar mai vrea să se joace un pic. Nu se adaptează foarte uşor la schimbări, nu-i place să i se schimbe habitatul. Pisoii trebuie obişnuiţi încă de mici cu compania omului, deoarece există riscul de salbăticire şi apoi pentru a fi domesticiţi şi învăţaţi cu omul necesită mult efort şi multă răbdare.

Caine Leonberger

2010-08-06T20:32:00.000+03:00

Cainele Leonberger este un caine de munte de talie mare. Numele rasei provine de la orasul muntos Leonberg din sud-vestul Germaniei. Conform legendei pe la începutul anilor 1800 un anume Heinrich Essig si-a propus sa creeze o rasa caine care sa semene cu stema imperiala a orasului ce înfatisa un leu. Pentru a realiza acest lucru el a imperecheat Newfoundland-ul, St. Bernard-ul şi Ciobănescul de Pirinei obţinând astfel un caine de munte (lion=leu, berg=munte) ce si-a pastrat caracteristicile pâna astazi.

Cainii Leonberger sunt niste caini de dimensiuni mari, musculosi, eleganti cu un corp bine echilibrat. Aceasta rasa caine poate atinge o înaltime la nivelul greabanului de circa 80 cm la mascul si de 74 cm la femela si o greutate în jur de 62-77 kg la mascul si de 45-59 kg la femela. Caracteristica lor distinctiva este o masca neagra care acopera fata si ajunge pâna la ochi. Capul este în forma dreptunghiulara mai mare si mai profund la masculi, urechile sunt în forma triunghiulara aproape de cap, botul lung, nasul este mare si întotdeauna negru cu narile în mod clar evidentiate, Gâtul este musculos si puternic. Blana dubla, este de lungime medie si lunga, rezistenta la apa si se gaseste în nuante diferite, rosu-auriu, galben-maroniu, rosu-maroniu, rosu-brun, galben-pal, precum si orice combinatie a acestor culori. Coada acestor caini este foarte stufoasa.

În conformitate cu scopul sau initial, acest animal de companie are un caracter plin de viata, curajos, inteligent, echilibrat si afectuos. Poate fi astfel luat oriunde fara dificultate si se ajusteaza cu usurinta la o varietate de circumstante. Are mereu o expresie dulce ceea ce-l face iubit de toata lumea. Inteligenta lor este extraordinara, loialitatea si dragostea lor pentru familie este de neegalat. Este deosebit de prietenos cu copiii, cu foarte multa rabdare chiar si cu cei mai obraznici. Daca situatia devine prea tensionanta de cele mai multe ori în loc de a afisa orice fel de agresiune, cainele Leonberger, pur si simplu pleaca. Acesti caini nu raspund foarte bine la metode dure de dresaj, necesita multa rabdare. Proprietarii trebuie sa fie fermi, dar calmi, încrezatori si coerenti în comenzi. Aceasta rasa caine se intelege bine cu alti caini si alte animale de companie.

Nu sunt recomandati pentru viata de apartament, ei prefera sa stea la o casa ce are o curte de marime cel putin medie iar climatul mai racoros nu-i sperie de loc. Le place foarte mult sa innoate. Speranta medie de viata a acestui caine este de 8-10 ani. La fel ca la orice rasa caine de talie mare sunt predispusi la displazie de sold, si a altor boli sau tulburari ale scheletului. De asemenea mai pot avea afectiuni ale pleoapelor (marginile libere ale pleoapelor se rasucesc în interior ducând la iritarea globului ocular), torsiunea sau dilatatia gastrica (umplerea stomacului cu aer si torsionarea acestuia, motiv ce poate pune viata cainelui în pericol).

Canarii

2010-08-02T13:24:00.000+03:00

Canarul este o pasare cunoscuta in special pentru trilurile prelungi si armonioase si pentru penajul galben stralucitor. Este nepretentios, adaptat traiului solitar, si se inmulteste relativ usor in captivitate. Este importanta decizia de a adopta un mascul sau o femela, deoarece masculul canta mai frumos!

Canarul mascul canta mai frumos!

Un canar mascul adult este usor de recunoscut atat dupa marime cat si dupa trilurile specifice, puternice si melodioase; femela canta mai putin si nu atat de melodios. Atunci cand alegem un canar, este bine sa observam bine si mai mult timp toate pasarile puse in vanzare daca dorim un cantaret in toata puterea cuvantului. Atunci cand canta, masculul isi zburleste puful din crestetul capului, se infoaie si isi umfla gusa, iar sunetele, foarte puternice, clare si bine conturate, sunt emise cu ciocul aproape inchis.

Canarul si originea lui

Dupa cum ne spune si numele acestei pasari, canarul este originar din Arhipelagul Canarelor si Azorelor. Primii canari nedomesticiti au fost adusi in Europa in secolul XIV - mai precis, in luna iulie a anului 1402 in portul Cadix din Franta, de catre exploratorul normand de la curtea regelui Carol VI, Jean de Bethencourt, care a oferit in dar o astfel de pasare lui Henri al II-lea de Castilia.

Peste aproape 100 de ani, in 1493, spaniolii au inceput un comert infloritor cu aceste pasari de companie, detinand si monopolul datorita interdictiei de a exporta femele din aceasta specie. Monopolul a fost distrus la sfarsitul secolului XIV odata cu naufragiul, in apropierea insulei Elba, al unei nave care aducea un transport din Insulele Canare si astfel comertul cu aceste pasari s-a extins in intreaga Europa.

Canarul galben, asa cum ne este familiar astazi, este rezultatul unei selectii genetice riguroase, care s-a definitivat ca rasa de-abia in secolul XVII, in anul 1670.

Crescatorii nu s-au rezumat la a creea diverse varietati de culoare si penaj, ci au urmarit si "modelarea" cantecului acestora, bazandu-se pe observatia ca exemplarele nascute in captivitate au abilitatea de a invata si reda intr-o maniera destul de fidela cantecul altor pasari.

Rasele de canari

Oricat ar parea de incredibil, in prezent sunt recunoscute 30 de rase de canari cu peste 300 de varietati: canarii frizati, canarii motati, canarii cocosati (care aduc destul de mult cu anumite specii de papagal). Rasele de canari sunt impartite in trei grupe principale:

canarii cantatori - 3 rase;
canarii de culoare - o rasa cu 282 de varietati (deosebite prin cele 282 de nuante diferite);
canarii de postura: 25 de rase.

Porcusorul de Guineea

2010-07-29T18:57:00.002+03:00

Asadar ai achizitionat sau intentionezi sa achizitionezi un porcusor de guinea, un animalutz de casa foarte cuminte, decorativ si relativ usor de ingrijit! Ca sa-ti faci o idee, vom prezenta in continuare cateva notiuni generale despre porcusorii de guineea.

Generalitati

In acest caz, trebuie sa stii ca purcelul de guineea este originar din America de Sud si face parte din familia rozatoarelor iar carnea lui este apreciata ca delicatesa de anumite populatii indigene! De asemenea, este important de stiut ca purcelul de guineea este animalutzul de laborator pe care se fac teste si ca denumirea lui este si aceea de cobai!

Unde ii amplasezi cusca?

Noul tau companion va sta in camera in care stai si tu cel mai mult, dar care nu este bine sa fie totusi prea zgomotoasa. Trebuie sa il feresti de sursele de caldura si de lumina directa a soarelui – pe langa faptul ca nu ii fac bine, expunerea prelungita la caldura si soare intens este posibil chiar sa provoace moartea purcelusului. Dar nici curentul nu este prietenul lui cel mai bun – porcusorul tau ar putea raci foarte repede. Vara, de exemplu, nu incerca sa il racoresti punand un ventilator in apropierea custii. S-ar putea sa ii faci mai mult rau decat bine. Ca sa il ajuti totusi sa se racoreasca pune in cusca o sticla cu apa rece. Animalutzul se va "tolani" in apropierea ei si astfel isi va regla temperatura corpului.

De asemenea, incearca sa nu fumezi in camera in care ai decis sa tii porcusorul - fumul de tigara este foarte nociv pentru purceii de guineea!

Ce mananca porcusorul de guineea?

Iti poti hrani porcusorul cu fan (iarba uscata), legume si fructe. Iata cateva exemple de legume si fructe pe care le poti oferi companionului tau: mere (atentie! Unii porcusori au reactii alergice la mere deci la inceput este indicat sa le administrezi in cantitati mici si sa-i observi reactia), banane, ardei rosii, verzi si galbeni, morcovi (inclusiv frunzele), iarba (dar - atentie! - sa nu fie stropita cu otrava sau cu alte substante toxice), rosii, salata verde. Poti sa ii dai de asemenea pepene (galben si rosu dar in cantitati mici deoarece contin multa apa. Alimentele de evitat in alimentatia purcelului de guineea sunt: varza, fasolea, semintele (pot perfora esofagul), alunele, pastaile salbatice (pot fi otravitoare).

Apa este esentiala pentru porcusorul de guineea. Nu pune apa intr-un castronel, vei avea un animalutz ud si o cusca murdara. Apa trebuie pusa intr-un recipient special (se gaseste in pet-shopuri). Apa trebuie schimbata zilnic si recipientul trebuie igienizat de fiecare data.

Un supliment foarte important pentru porcusorul de guineea este vitamina C. Cu toate acestea, nu pune vitamine pentru copii sau sucuri in apa, pot fi toxice deoarece majoritatea contin zahar; mai bine alegi o alimentatie bogata in vitamina C - patrunjelul este foarte apreciat de purcelul de guineea si contine o cantitate mare de vitamina C; in schimb, se evita citricele, deoarece ii pot irita stomacul.

Bobtail sau Old English Sheepdog

2010-07-25T16:50:00.000+03:00

Bobtail-ul, de asemenea cunoscut si ca Old English Sheepdog, este un caine cu infatisare de ursulet de plus, pufos. Adora sa se zbenguie si sa se joace cu copiii, dar la fel de mult ii place sa-si petreaca cateva momente din zi singur, fara sa fie deranjat. Blana sa deasa si flocoasa necesita multa ingrijire sau vizite periodice la salonul de cosmetica canina.

Istoricul si originea

Se crede ca Bobtail-ul a fost creat la inceputul anilor 1800 in sud-vestul Angliei. Rasele utilizate la crearea acestei rase unice sunt controversate. Una dintre teoriile cu privire la originile rasei sustinea ca Bobtail-ul este rezultatul imperecherii dintre rasele Barbone si Deerhound. Alta sustine ca Bobtail-ul este rezultatul incrucisarii Briard-ului cu Bergamasco, iar a treia teorie este de parere ca aceasta rasa ar descinde dintr-un caine flocos de nationalitate rusa denumit „Owtchar”, care fusese adus de corabierii din tinuturile baltice in Marea Britanie. Se presupune ca Bobtail-ul ar fi fost crescut si ameliorat de catre fermierii englezi, care aveau nevoie de un caine care sa le pazeasca si pastoreasca turmele de vite si de oi. Inca de la inceputurile rasei, cozile Bobtail-ilor erau scurtate ca o modalitate de identificare a cainilor utilitari scutiti de taxe, de unde si denumirea de Bobtail. Blana lor deasa si flocoasa era adesea tunsa in fiecare primavara, toarsa si utilizata pentru teserea de paturi sau alte confectii.

In secolul al XIX-lea, Bobtail-ul ajunsese sa fie intens utilizat in agricultura. In 1873, Bobtail-ul era pentru prima data prezent intr-o expozitie canina in Anglia.

Pana in 1880, Bobtail-ul era importat in Statele Unite unde a devenit destul de popular in randul celor mai instarite familii americane. In 1905, Bobtail-ul a fost recunoscut de catre American Kennel Club ca membru al grupei cainilor ciobanesti si de cireada.

Astazi, rasa este recunoscuta de urmatoarele oficii si organizatii internationale: CKC, FCI, AKC, UKC, KCGB, CKC, ANKC, NKC, NZKC, APRI, ACR.

Aspectul exterior si dimensiunile

Bobtail-ul este un caine compact cu linia spinarii care se inclina in fata de la nivelul soldurilor spre omoplati, aspect foarte rar intalnit la rasele de caini. Capul este mare si plat cu urechi mici, blegi. Ochii pot fi albastri sau caprui, unele exemplare putand fi chiar ceacare. Nasul este mare si negru. Corpul Bobtail-ului este robust, bine proportionat si musculos. Toracele este lat si adanc. Membrele anterioare sunt drepte si sunt prevazute cu labe mici si rotunjite. Coada este scurtata aproape de baza, daca exemplarul dumneavoastra nu se naste cu ea scurta. Blana sa flocoasa este o caracteristica a rasei. Este dubla si lunga. Culoarea robei poate fi albastruie, gri, gri albastruie sau blue merle cu pete albe. Bobtail-ul are mersul asemanator cu cel al ursului.

Bobtail-ul adult poate atinge o inaltime la nivelul greabanului de circa 56-61 cm la mascul si de circa 51-54 cm la femela. Bobtail-ii, la maturitate, pot atinge o greutate corporala de peste 27 kg, unele exemplare putand ajunge si pana la 45-47 kg.

Personalitatea

Bobtail-ul este un caine urias bland si iubaret. Majoritatea sunt foarte afectuosi, dar unele exemplare pot fi agresive cu strainii daca nu socializeaza adecvat inca din copilarie. Este un caine cu un temperament echilibrat si usor adaptabil. Bobtail-ii sunt prietenosi, inteligenti, loiali si protectori, pastrandu-si instinctul gregar nativ.

Relatiile cu familia si casa

Bobtail-ul este cel mai multumit intr-o familie cu copii. Nimic nu-l face mai fericit decat sa se joace cu copiii, dar are nevoie si de anumite clipe de singuratate. Bobtail-ii au un instinct gregar puternic, avand tendinta „de a pastori” copiii mici. Desi este un caine de talie mare, el nu este atat de activ, astfel ca e foarte posibil sa-l gasiti de multe ori lancezind pe canapea.

Bobtail-ul se poate adapta traiului intr-un apartament daca este scos zilnic la plimbari sau intr-o curte imprejmuita. Bobtail-ul este destul de activ in interiorul caminului si va fi cel mai fericit daca i se ofera o curte de dimensiuni rezonabile in care sa zburde liber.

Dresajul

Unele exemplare pot fi incapatanate si independente, facand dresarea acestora un pic mai dificila. Bobtail-ul trebuie sa fie educat de catre un stapan ferm, consecvent si rabdator.

Aspecte particulare

Bobtail-ul are mult par, care necesita o pieptanare si o periere zilnica pentru a preveni incurcarea si matuirea acestuia. Moatele si parul incalcit care se formeaza vor fi indepartate prin tundere, cu atentie, astfel incat sa nu fie lezata pielea. Daca exemplarul dumneavoastra nu participa la expozitiile canine, atunci, pentru a va inlesni ingrijirea si intretinerea acestuia, este indicat sa-l tundeti scurt la circa 3-4 luni. Parul din jurul ochilor si de la nivelul extremitatilor membrelor va fi trimat cu o foarfeca boanta. In general, primavara (aprilie-mai), Bobtail-ul naparleste masiv.

Boli si afectiuni curente

Bobtail-ul este, in general, o rasa robusta si rezistenta, special conceputa pentru a infrunta cu stocism toate intemperiile. Ca si in cazul altor rase, nici el nu este scutit de anumite sensibilitati de ordin medical:

- displazia de sold este o malformatie a articulatiei coxofemurale ce are ca rezultat aparitia durerii, schiopaturii si artritei consecutive.

- cataracta determina o pierdere a transparentei normale a cristalinului. Afectiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi si poate conduce treptat la orbire.

- torsiunea (dilatatia) gastrica este o afectiune brusca ce pune in pericol viata animalului asociata umplerii stomacului cu aer si torsionarii acestuia.

- atrofia retiniana progresiva este o boala care determina degenerarea celulelor nervoase ale retinei. Afectiunea debuteaza adesea la cainii in varsta si poate conduce la orbire.

- entropionul este o afectiune a pleoapelor ce implica rasucirea spre interior a marginii libere a acestora. Genele de la nivelul marginii libere a pleoapelor irita suprafata globului ocular, putand duce la probleme mult mai grave.

- demodecia este o afectiune parazitara a pielii.

- anemia hemolitica imun-mediata este o tulburare sangvina grava, care are ca rezultat aparitia anemiei profunde.

- suntul portosistemic este o malformatie a circulatiei sangvine asociata ficatului. Sangele este suntat departe de ficat, avand ca rezultat acumularea toxinelor sangvine si, consecutiv, inrautatirea starii generale, profunde.

- intoxicatia cu ivermectina – sensibilitatea la ivermectina, un medicament antiparazitar uzual, poate aparea datorita unei anomalii genetice. Acest medicament trebuie utilizat cu precautie la aceasta rasa.

- instabilitatea vertebrala cervicala, sindromul Wobbler, este o malformatie a coloanei vertebrale din regiunea gatului care induce infirmitate, nesiguranta in mers si, eventual, paralizie.

Bobtail-ul este, de asemenea, predispus criptorhidiei, surditatii si diabetului.

Speranta medie de viata a Bobtail-ului este de 10-12 ani.

Dalmatian

2010-07-25T16:48:00.000+03:00

Usor de recunoscut dupa blana sa alba cu pete negre, Dalmatianul este un caine de paza bun si un protector nativ. Numit, de asemenea, Carriage Dog (cainele de transportor), Dalmatianul are o lunga istorie in acompanierea stapanilor lui in carele de lupta, trasuri si chiar in masinile de pompieri.

Istoricul si originea

Istoricul dalmatianului este incert. Expertii se contrazic cu privire la tara de origine a acestei rase. Dalmatia, o provincie din Yugoslavia si candva a Austriei, si-a revendicat originea dalmatienilor. Cu toate acestea, Franta, India, Grecia si alte cateva state au facut acelasi lucru. Gravuri provenite din Grecia Antica reprezentau un caine atletic alergand in spatele carelor de lupta. Dalmatianul insotea diligentele de transport oferindu-le protectia fata de atacurile banditilor. Miezul noptii ii prindea dormind langa cai, in grajduri pazindu-i bunurile stapanului. De-a lungul timpului, dalmatianul a fost utilizat ca si caine-pompier, caine de circ, in misiunile de cautare si salvare, precum si pentru vanatoare si recuperare. Recent, acest „interpret" patat a castigat popularitate ca una dintre rasele favorite ale Hollywood-ului. American Kennel Club a recunoscut dalmatianul, pentru prima data, in 1888, ca membrul al grupei non-sporting (de agrement).

Aspectul exterior si dimensiunile

Dalmatianul este un caine de talie medie, cu un corp musculos si parul neted. Expresia fetei exprima inteligenta si loialitate. Rasa are o blana scurta si deasa, compacta, bine atasata de corp. Petele sunt negre sau maro, rotunde. Ele incep sa apara in jurul varstei de 2 saptamani. Fruntea este lata. Urechile sunt triunghiulare si pendulante, varful lor ajungand pana la jumatatea obrazului. Dalmatianul are ochii albastri sau caprui. Combinatiile acestor culori sunt acceptate. Nasul trebuie sa fie de aceeasi culoare cu a petelor.

Inaltimea la greaban este de 50-60 cm la mascul si de 50-55 cm la femela, iar greutatea situandu-se la ambele sexe in jurul a 25 kg.

Personalitatea

Dalmatianul este un caine activ, energic, bine cunoscut pentru caracterul sau protector exacerbat. Desi nu este renumit ca si caine care latra excesiv, Dalmatianul isi avertizeaza proprietarul vocal cand se apropie strainii. Rasa este, in general, dornica sa va faca pe plac, desi nu este foarte prietenoasa cu persoanele pe care nu le cunoaste si in care nu are incredere.

Relatiile cu familia si casa

Aceasta rasa este intr-adevar un animal de companie adresat familiei. Se inteleg bine cu copii si alte animalute de casa, mai ales daca sunt crescuti cu acestea de mici. Aceasta rasa adora sa faca miscare si sa se mentina activa, indragind plimbarile lungi sau alergatul. Unii proprietari relateaza ca dalmatienii lor sunt foarte curajosi si le place sa exploreze.

Dresajul

Dalmatianul este un caine inteligent, care invata rapid. Ei au fost antrenati cu succes pentru recuperarea, salvarea, efectuarea de trucuri in cadrul spectacolelor de circ si ca si caine insotitor al trasurilor. Dalmatienii va vor asigura o protectie excelenta. Ei sunt considerati ca fiind usor de dresat.

Aspecte particulare

Dalmatienii naparlesc. Parul lor scurt, alb este usor de sesizat pe imbracaminte sau pe mobilier. Periindu-va dalmatianul o data sau de doua ori pe saptamana, va asigurati ca parul mort este inlaturat. Dalmatienii pot avea o piele „crustoasa", aparand matreata in timpul lunilor de iarna cand umiditatea este scazuta.

Urechile dalmatienilor sunt foarte subtiri, beneficiind de o vascularizatie saraca in comparatie cu restul corpului. Din acest motiv, se pot produce degeraturi ale urechilor, daca animalutul dumneavoastra este lasat prea mult afara in zilele geroase.

Boli si afectiuni curente

Torsiunea (dilatatia) gastrica este o afectiune brusca ce pune in pericol viata cainelui asociata umplerii stomacului cu aer si torsionarii acestuia. Displazia de sold este o malformatie a articulatiei coxofemurale ce are ca rezultat durerea, schiopatura si artrita consecutiva.

Entropionul este o afectiune a pleoapelor ce implica rasucirea spre interior a marginii libere a acestora. Genele de la nivelul marginii libere a pleoapelor irita suprafata globului ocular, putand duce la probleme mult mai grave.

Glaucomul este o afectiune grava si dureroasa care determina cresterea presiunii intraoculare. Poate conduce la orbire daca nu este tratat la timp.

Urolitiaza este o tulburare care afecteaza tractul urinar al cainelui, avand ca rezultat formarea pietrelor la nivelul vezicii urinare. Dalmatienii sunt, in mod particular, susceptibili urolitiazei cu urati.

Polineuropatia este o degenerare a nervilor care poate determina o stare de slabiciune la nivelul tuturor membrelor si imposibilitatea animalului de a se deplasa. Afectiunea apare, in general, in jurul varstei de 1-1 ½ ani.

Districhiasis-ul reprezinta o tulburare de crestere a genelor pe marginea libera a pleoapelor. Ele cresc spre interiorul ochiului, in loc sa creasca inspre exterior. Genele situate anormal freaca suprafata ochiului (corneea), cauzand iritatii.

In plus, dalmatienii sunt predispusi atopiei, dermatitelor, demodicozei si surditatii.

Durata medie de viata a Dalmatianului este de 10-13 ani.

Intra pe forum si discuta despre aceasta rasa de caini impreuna cu alti iubitori sau crescatori de Dalmatian.

Rotweiller

2010-07-20T13:48:00.000+03:00

Rottweiler ul provine din italianul Mastiff. In perioada Evului Mediu era folosit ca un caine de turma. Rasa a fost obtinuta in orasul german Rottweil in Wurttemberg. Pe cale de disparitie in anii 1800, rasa a reaparut la inceputul secolului XX multumita crescatori de caini din Stuttgart.

Cainele Rottweiler are un corp masiv si puternic. Musculos si atletic, are un cap mare si cu o frunte rotunda.

Botul este bine dezvoltat rottweiler ul avand o muscatura foarte puternica. Are ochii negri ce exprima bunavointa si loialitate. Urechile sunt triunghiulare, indreptate in fata iar nasul e lat si negru. Buzele sunt negre si interiorul gurii este de culoare inchisa.

Coada in mod normal este taiata. Blana este scurta, dura si groasa. Este de culoare neagra cu pete maro pe obraji si bot, labe si picioare.
Femela de Rottweiler poate da nastere pana la 12 pui o data.

Sunt specialisti ce sustin ca exista variatii de Rottweiler: Rottweiler ul german si Rottweiler ul american. Cel german este mai scund, mai grasut si are capul mai mare fata de cel american. Majoritatea insa sustin ca nu exista mai multe tipuri de rottweiler.

Rottweilerul este calm, usor de antrenat, curajos si devotat stapanului. Sunt luptatori neinfricati si par imuni la durere. Sunt seriosi, statornici si increzatori.

Un antrenament ferm si atent este esential pentru aceasta rasa, altfel ar putea deveni caini excesiv de agresivi si, prin urmare, periculosi. Daca i se acorda atentia necesara rottweiller ul este un caine loial si prietenos.
Stapanii trebuie sa fie pregatiti sa faca fata staturii masive a acestuia. Rottweiler ul este un aparator innascut. E foarte inteligent, fapt demonstrat de folosirea acestor caini in diferite actiuni ale politiei.

Din cauza staturii impresionante, antrenamentele trebuie sa inceapa de la o varsta frageda, cand cainele inca este mic. Aceasta rasa are nevoie de o mare atentie, si o buna socializare, in caz contrar putand deveni agresiv. Daca un rottweiler benficiaza de un antrenament sustinut, poate deveni chiar si un bun companion pentru copii.
Va accepta pisici si alte animale de casa atata timp cat s-a bucurat de o buna experienta cu aceastea cand era pui. Prietenii si membrii familiei sunt acceptati cu usurinta de acesta. In schimb strainii trebuie sa pastreze distanta.
Rottweiler ul poate trai intr-un apartament daca beneficiaza de exercitii suficiente. Totusi sunt destul de inactivi in spatii inchise, asa ca este recomandat un mic spatiu afara.
Rottweiler ul are nevoie de multe exercitii. Nici un exercitiu nu este prea mult pentru acest caine robust. Alergatul prin spatii deschise sau padure il face foarte fericit. Inotul sau alergatul pe langa o bicicleta sunt activitati perfecte pentru acest caine. De asemenea ii place si sa se joace cu mingea.

Dobermann Pinscher

2010-07-20T13:45:00.000+03:00

Doberman pinscher-ul este o rasa de caini relativ noua, fiind oficial recunoscuta in 1900. Desi a fost creat initial pentru a fi un caine de paza si protectie feroce, temperamentul Dobermanului a fost mult atenuat, el devenind astazi un caine de companie iubitor si devotat, dar inca protector cu membrii familiei sale.

Istoricul si originea

La sfarsitul anilor 1800, in Thueringen, Germania, Louis Dobermann facea incercari pentru a crea cainele de paza perfect. Desi sursele de formare sunt adesea controversate, multe persoane sunt de parere ca Rottweilerul, pinscher-ul german cu parul neted si terrierul negru cu cafeniu au contribuit la dezvoltarea rasei.

In 1890, Dobermanul a luat nastere si pana in 1900, rasa a fost oficial recunoscuta. Curand, rasa a fost importata in Statele Unite. In 1921, a fost fondat clubul american al Doberman pinscher-ului, iar cainele a castigat rapid popularitate ca si rasa de caini utilitari.

Aspectul exterior si dimensiunile

Dobermanul da impresia de noblete si eleganta. Acest caine de talie medie este compact si bine proportionat. Blana sa este scurta, neagra cu ruginiu, negru cu cafeniu sau rosu inchis cu ruginiu. Noile varietati de culoare sunt reprezentate de cafeniu cu pete mai deschise la culoare (varietatea Isabella) si albastru cu pete mai deschise.

Dobermanul este un caine ce are capul de forma conica, iar urechile pot fi sau nu cupate. Urechile neclupate, in mod natural, atarna. Coada este amputata.

Inaltimea la greaban este de 66-71 cm la mascul si 61-66 cm la femela. Greutatea corporala este de 30-40 kg, la ambele sexe.

Personalitatea

Doberman pinscher-ul a fost creat pentru a fi atat un caine de paza, cat si un companion. Primii Dobermani erau mult mai agresivi decat cainele de astazi. In prezent, Dobermanul este mult mai prietenos, dar este in continuarea este un caine de paza si protectie excelent. Cu o socializare adecvata, Dobermanul este afectuos si loial, isi va pazi stapanul pana la ultima suflare.

Relatiile cu familia si casa

Dobermanul este un caine caruia ii place compania omului, dar nu este cea mai indicata rasa pentru familiile cu copii mici. In ciuda faptului ca este un caine loial si protector, daca este crescut sau educat inadecvat, rasa poate fi rautacioasa, neascultatoare si chiar agresiva. Dobermanul este un caine inteligent, dar poate fi dominator, nefiind cea mai indicata rasa pentru persoanele care detin pentru prima data un caine.

Dobermanul are tendinta de a raci cu usurinta, motiv pentru care trebuie tinuti in interiorul caminului in noptile mai racoroase. Oricat ar parea de ciudat, Dobermanul este un caine excelent pentru persoanele care locuiesc intr-un apartament.

Dresajul Dobermanul exceleaza in dresajul de supunere, dar, datorita unei doze de independente, rasa necesita o indrumare ferma si consecventa. Abilitatea rasei de a invata rapid a condus la utilizarea acesteia ca si caine-ghid pentru orbi si surzi.

Aspecte particulare

Popularitatea Dobermanului a condus la o crestere inadecvata. Aceasta a dus la dezvoltarea unui comportament agresiv in cazul unor exemplare. Asigurati-va sa va achizitionati Dobermanul de la crescatori cu reputatie.

Boli si afectiuni curente

Maladia Wobbler reprezinta o malformatie a oaselor gatului care determina durere la acest nivel si un mers vaccilant caracteristic (nesiguranta in mers).

Torsiunea (dilatatia) gastrica este o afectiune brusca ce pune in pericol viata cainelui, asociata umplerii stomacului cu aer si torsionarii acestuia. Displazia de sold este o malformatie a articulatiei coxofemurale ce are ca rezultat durerea, schiopatura si artrita consecutiva.

Dilatatia cardiaca este o afectiune cardiaca care are ca rezultat marirea, subtierea muschiului cardiac ce formeaza peretii inimii.

Hipotiroidismul apare atunci cand glanda tiroida nu functioneaza adecvat. In lipsa unei cantitati suficiente de hormone tiroidian, imbolnavirea se poate produce.

Alopecia este o tulburare care se manifesta prin caderea parului cainelui.

Cataracta determina o pierdere a transparentei normale a cristalinului. Afectiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi si poate conduce in timp de pierderea vederii.

Diabetul este o boala a pancreasului asociata unei productii insuficiente de insulina.

In plus, Dobermanul este predispus maladiei von Willebrand, acneei, osteosarcomului si displaziei de cot.

Durata medie de viata a Doberman pinscher-ului este de 12-15 ani.

Pestii de acvariu

2010-07-15T15:46:00.000+03:00

Multi dintre noi am avut sau avem acvarii. Cu siguranta si voua va plac pestii cat mai colorati si cat mai neobisnuiti. Atunci cand mergem la magazinele specializate sa ne completam "colectia" suntem foarte incantati cand auzim ca pestisorul acela mic si zglobiu provine din cine stie ce regiune exotica a Pamantului. De aceea, astazi, o sa facem o mica incursiune in lumea pestilor neobisnuiti, in lumea pestilor de recif. Culorile pe care le au si formele sunt nemaintalnite. Dar aceste culori, nu inseamna numai frumusete, ele sunt folosite adesea ca mijloc de camuflare, de protectie in fata pradatorilor. Familia pestilor "Tragatori"

Clovnul Tragator
(Balistoides Conspicillum)
Este cel mai frumos membru al acestei familii. Se crede ca galbenul stralucitor din zona gurii tine la distanta pradatorii. Ca si ceilalti "tragatori", Clovnul se hraneste cu moluste si crustacee, atacand cu agresivitate. Falcile puternice ii ajuta sa sparga carapacele scoicilor si crabilor.

Tragatorul Oranj-verzui
(Balistapus Undulatus)
Acest peste este cel mai agresiv din specia sa. Falcile sale puternice pot transforma scoicile cu carcase tari si coralii pietrosi in firisoare de marimea celor de nisip. Culorile lor variaza considerabil. In Oceanul Indian aceasta specie are coada oranj iar in Oceanul Pacific are doar irizatii in aceasta culoare. Pot creste pana la o lungime de 12 inci.

Tragatorul Negru
(Odonus Niger)
Tragatorul Negru este cel mai putin agresiv din specia sa. De aceea, ei sunt potriviti pentru acvariile noastre. Au dintii rosii si culoarea lor variaza de la albastru la verde. Se hranesc cu moluste si crustacee, de aceea nu se recomanda sa tinem ambele specii in acelasi acvariu

Chinchilla

2010-07-13T13:54:00.000+03:00

Chinchilla este un rozator care din ce in ce mai mult si-a capatat admiratori in randul iubitorilor de animale. Desi, la inceput, a fost privita cu circumspectie, chinchilla reuseste sa devina astazi un animal de companie indragit. Adorabil, sociabil, dragalas, usor de remarcat datorita blanii sale dese, moale si catifelata, a ochilor mari, chinchilla nu necesita ingrijiri speciale, dar rigurozitatea trebuie sa fie una dintre calitatile stapanului sau pentru a se asigura ca va detine un animalut sanatos.

Originea

Chinchilla isi are originea in America de Sud, in regiunea Muntilor Anzi. La inceputul secolului XX, chinchilla ajunge specie pe cale de disparitie din cauza vanatului excesiv. Inginerul Mathias Chapman, de nationalitate americana este primul crescator de chinchille din lume. Datorita preocuparilor sale asidue de a salva specia de la disparitie, chinchilla ajunge sa fie cunoscuta in intreaga lume, atat ca animal de crescatorie, cat si ca animal de companie.

Aspectul exterior si dimensiunile

Chinchillele sunt animalute adorabile prevazute cu doua urechi lungi, rotunjite la varfuri, ochi mari si sticlosi si o coada stufoasa, similara veveritelor, fiind o 1/3 din lungimea corpului. Craniul este ovoidal, cu botul alungit, inconjurat de mustati numeroase.

Gatul este foarte scurt, iar trecerea de la cap la corp se face treptat, el avand forma trapezoidala. Spinarea si salele trebuie sa fie lungi si cat mai largi. Toracele trebuie sa fie lung, larg si cat mai adanc. Abdomenul este putin proeminent, fiind acoperit cu o blana alba, cat mai ingusta. Picioarele din spate sunt mai dezvoltate, mai lungi si musculoase, servind chinchillei la alergat, catarat si sarit. Coada este lunga si stufoasa.

Chinchillele se gasesc in diferite variatii de culoare, de la gri inchis, gri-argintiu, negru, bej, alb si asociatii ale acestor culori.

Lungimea corpului este de 22.5-38 cm, iar coada este de 7,5-15 cm, in functie de rasa. Greutatea corporala la o chinchilla adulta poate ajunge la circa 500-1000 grame.

Personalitatea

Chinchilla este extrem de sociabila, afectuoasa, devenind rapid un membru al familiei.

Chinchillele ajung destul de repede sa-si creeze repere de recunoastere a proprietarilor, manifestandu-si bucuria in prezenta acestora. Datorita caracterului lor relativ independent si a stilului de viata, in general, nocturn, chinchillele nu sunt recomandate familiilor cu copii cu varsta frageda.

Sunt animalute extrem de curioase, astfel ca, de cate ori vor avea ocazia, nu vor lasa vreun locsor neinspectat.

Chinchillele au tendinta de a nu accepta alte rozatoare, dar, daca socializarea se realizeaza de timpuriu, aveti toate sansele de a le face extrem de prietenoase.

Adapostirea

Adapostirea chinchillelor se face in custi. In sistemele de crestere se recomanda ca acestea sa fie tinute in custi de sarma (similare celor pentru pasari), individuale, cu dimensiuni minime de 40x40x50 cm. Cusca trebuie sa fie spatioasa si eventual pe mai multe nivele (baza 80x50 cm, inaltimea de circa 1 m). Podeaua custii este obligatoriu acoperita cu talaj sau rumegus, din lemn de rasinoase, care va trebui schimbat cel putin o data pe saptamana. Pe pardoseala custii nu se vor pune ziare in locul rumegusului, intrucat cernelurile pot fi toxice si chiar mortale.

Dejectiile solide si resturile de alimente din cusca trebuie indepartate zilnic.

De asemenea, in interiorul custii se poate introduce o "casuta" in care chinchilla se poate refugia cand este speriata, pentru a se simti in siguranta.

Hranirea

Fiind un animal erbivor, chinchilla necesita o cantitate insemnata de fibre in alimentatie.

In general, alimentatia chinchillelor este reprezentata de concentratele speciale pentru acestea, care se gasesc in petshop-uri, acestea fiind alcatuite, intr-o proportie destul de crescuta, din cereale. Concentrate care sunt capabile sa asigure chinchillelor necesarul de vitamine si minerale. Acestea sunt administrate in cantitate de circa 25-30 g/zi. Amestecurile pentru alte rozatoare sunt, in general, netolerate.

Fanul sau lucerna trebuie asigurate la discretie, iar, cand acest lucru nu este posibil, este bine sa fie administrate de cel putin 2 ori/saptamana, intrucat acestea contin un procent crescut de fibre si asigura tocirea dintilor. In aceasta directie, in comert se gasesc niste "pietre" speciale pentru asigurarea unei tociri regulate a danturii. Dupa cum probabil stiti, ca si in cazul multor rozatoare, si la chinchille cresterea dintilor este permanenta. Atentie ca fanul sau lucerna sa nu fie tratate cu insecticide, intrucat pot produce intoxicatii grave, de cele mai multe ori mortale.

Legumele si fructele proaspete pot fi periculoase deoarece fermenteaza excesiv la nivelul tubului digestiv, putand produce aparitia diareei.

Din cand in cand, pentru diversificarea regimului alimentar, chinchillei i se pot administra stafide, bucatele de morcov tanar, jumatate de nuca.

In cazul in care in alimentatie doriti sa le introduceti ceva nou, este de preferat ca trecerea sa se produca treptat pentru a nu da nastere la instalarea vreunei indigestii.

Apa de la robinet nu este indicata, preferandu-se administrarea mai degraba a apei plate. Daca acest lucru nu este posibil din diferite considerente, apa de la robinet trebuie fiarta sau lasata circa 12-24 ore pentru eliminarea clorului. Recipientul de apa trebuie igienizat in fiecare zi, iar apa trebuie schimbata cu aceeasi frecventa. Daca apa este lasata in recipent mai mult de 48 ore, bacteriile care se pot dezvolta pe peretii vasului pot produce alterarea sanatatii animalutului.

Este de preferat ca obiectele pentru hranire, apa si joaca sa nu fie confectionate din material plastic, pentru ca au tendinta de a le roade. Cele din inox sunt ideale.

Aspecte particulare

Asa cum am mentionat si anterior, chinchilla trebuie sa-si toceasca dintii, intrucat acestia prezinta o crestere continua (circa 4-6 cm/an). Daca acest lucru nu se produce fiziologic, in urma consumarii fanului sau a altor produse speciale ("pietre"), scurtarea incisivilor va trebui efectuata de catre un medic veterinar. Trebuie avuta grija ca chinchilla are tendinta de a roade orice, astfel ca in momentul in care o scoateti din cusca, trebuie supravegheata sa nu roada cablurile electrice. La fel de important este sa o ferim de obictele din plastic sau lemn vopsite, acestea putand fi nocive.

Un alt aspect important in viata chinchillei este imbaierea. Aceasta asigura atat toaletarea, cat si mentinerea blanitei curate si stralucitoare. Pentru realizarea baii, in cusca chinchillei trebuie introduse un vas cu apa proaspata si altul cu nisip special (in cantitate mica 10-15 g), care se gaseste in petshop. Baia se va face intotdeauna seara timp de circa o jumatate de ora.

Trebuie evitata transportarea chinchillelor intrucat sunt animale usor stresabile. Daca este absolut necesar, trebuie avut in vedere ca temperatura ambientala sa nu fie excesiva (limite tolerate 4-28⁰C), umiditatea sa nu fie crescuta, lumina sa nu cada direct pe cusca de transport pentru a evita socurile termice si stopul cardiac pe fond de stres.

Activitatea sexuala

Atingerea pubertatii se realizeaza la 4-5 saptamani in cazul femelelor si la circa 9 luni in cazul masculilor, rasele obtinute prin mutatii genetice (Black Velvet, White, Beige) fiind mai tardive si mai greu de reprodus. Perioada de gestatie este in medie de 110 zile (108-115 zile), femela nascand circa 1-4 pui.

Puii se nasc cu ochii deschisi, in comparatie cu cei de pisica sau caine, si corpul imbracat cu par. Puii pot consuma alimente incepand din ziua a 10-a de viata, fiind intarcati dupa 6-7 saptamani.

Femela poate fata de 2-3 ori/an.

Boli si afectiuni curente

In general, chinchillele sunt animalute robuste, rezistente si sanatoase. Ele se imbolnavesc adesea daca nu sunt hranite si ingrijite adecvat.

Cele mai frecvente afectiuni care pot pune in primejdie viata chinchillei sunt: diareea, constipatia, spasmele, dermatomicozele, afectiunile ochilor, racelile, infectiile si cresterea anormala a dintilor.

Dermatomicozele sunt boli produse de fungi (ciuperci) si sunt caracterizate prin caderea parului in anumite zone ale corpului, in forma circulara, prurit, escare, dar, de cele mai multe ori, chinchillele nu manifesta nici un alt simptom in afara de caderea parului.

Afectiunile respiratorii se datoreaza unor agenti patogeni specifici, unui sistem imunitar slab si unei alimentatii defectuoase. Din punct de vedere clinic, se constata scurgeri nazale purulente, respiratie profunda si, in unele situatii, cu dificultati, febra, slabiciune, inapetenta si zgomote respiratorii.

Formele defectuoase ale dintilor ,de cele mai multe ori ereditare, si cresterea excesiva a dintilor antreneaza refuzul hranei, miscari de masticatie exagerate, salivatie si, consecutiv, slabirea pana la cahexie a animalutului.

Balonamentul intestinal apare consecutiv consumului alimentelor verzi greu digerabile sau a unora cu un grad mare de fermentabilitate, antrenand marirea in dimensiuni a abdomenului, cifoza, spasme intestinale si colica.

Constipatia apare cu o frecventa crescuta in urma consumului de alimente uscate, deshidratate (granulele speciale pentru chinchille), bogate in proteina, si se caracterizeaza din punct de vedere clinic prin lipsa defecarii, indispozitie, inapetenta, cifozarea animalului si semne ale durerii.

Diareea apare frecvent in urma consumului alimentelor alterate, a fanului mucegait, a diferitelor infectii gastrointestinale, in urma administrarii antibioticelor contraindicate, a tratamentelor prelungite cu antibiotice. Animalul cu diaree se deshidrateaza repede, slabeste, prezinta un aspect neingrijit al blanitei si este frecvent murdar de materii fecale in regiunea perianala.

Socul caloric este intalnit la multe dintre mamifere, printre care si la chinchilla. Temperaturile ridicate, peste 27⁰C, insotite si de o umiditate crescuta, pot duce cu usurinta la aparitia socului caloric, caracterizat prin respiratie dificila, cresterea temperaturii corporale, respiratie bucala (animalul sta cu gura deschisa), urmate de decubitul lateral al animalului si adinamie.

In afara acestor afectiuni care se intalnesc cu o frecventa crescuta, chinchilla nu este scutita de parazitii interni (viermisori) sau externi (paduchi, pureci, raie).

Cateva reguli pentru a avea o chinchilla sanatoasa:

- Fiind animale cu activitate nocturna, trebuie lasate sa se odihneasca pe timpul zilei (necesita circa 18 ore de repaus);

- Hrana si fanul sa fie proaspete;

- Apa trebuie schimbata zilnic

- Vasele pentru hrana si apa trebuiesc curatate cat mai des;

- Nu trebuie sa le lipseasca fanul pentru a li se putea toci dintii;

- Curatati regulat cusca, iar talajul schimbati-l saptamanal;

- Dejectiile solide si resturile alimentare din cusca sunt indepartate zilnic;

- Evitati hrana bogata in grasimi, uleiuri si zahar si schimbarea regimului alimentar foarte frecvent;

- Evitati schimbarea deasa a mediului de viata.

Achizitionarea

Este ideal sa achizitionati un exemplar tanar, in varsta de circa 2-4 luni, pentru ca acesta sa se poata obisnuit mai usor cu dumneavostra si cu noul camin.

Daca achizitionati un exemplar adult, acestuia ii va fi foarte dificil sa se adapteze in noile conditii de viata.

In conditii naturale, chinchilla este un rozator cu activitate nocturna, astfel ca momentul propice ale alegerii este sfarsitul zilei, pentru a-l surprinde cand este activ.

Daca doriti sa achizitionati mai multe exemplare, este bine de stiut ca masculii nu se inteleg foarte bine, decat daca sunt crescuti impreuna de timpuriu. Odata cu cresterea in varsta, incep sa-ti dezvolte instinctele de teritorialitate si va va fi foarte dificil sa-i faceti sa se inteleaga. Aceeasi situatie se constata si in cazul femelelor, dar acestea nu prezinta instincte de teritorialitate atat de dezvoltate ca la masculi.

Durata medie de viata este cuprinsa intre 10-15 ani, dar unele chinchille pot ajunge si pana la varsta de 20 ani.

Papagal Cacadu

2010-07-09T15:40:00.000+03:00

Dintre cele 340 de specii de papagali (Psittaciformes) cunoscute, 17 fac parte din familia Cacatuidae. Ei provin din Australia, Indonezia, Noua Guinee şi insulele Filipine.

Caracteristica comună a papagalilor Cacadu este creasta penată. Majoritatea au culoarea albă, dar unii sunt de culoarea gri, roz sau negru. Înălţimea lor este cuprinsă între 30 şi 52 cm, excepţie făcând cacaduul negru care poată să atingă şi înălţimea de 67 cm.

Trăiesc în stoluri, îşi fac cuiburile în copaci sau pe stânci, şi se hrănesc cu vegetaţie, uneori distrugând chiar şi recoltele oamenilor.

Popularitatea papagalilor Cacadu se datorează inteligenţei lor, capacităţii de a imita cuvinte, şi nu în ultimul rând caracterului afectiv (ei pot fi prieteni atât cu oamenii cât şi cu animalele acestora – pisici, câini).

Cei care doresc să crească papagali cacadu ar trebui să ia în considerare faptul că aceste păsări necesită foarte multă atenţie, sunt foarte gălăgioşi, au un cioc puternic şi le place să ciugulească tot ce găsesc în jurul lor. Pentru a salva mobila şi obiectele din casă este indicat să nu fie lăsaţi liberi şi să li se asigure jucării.

Se hrănesc cu mâncare granulată, acesta se poate achiziţiona din magazinele de specialitate, cu fructe şi legume proaspete. Li se mai poate da, ca recompensă şi în cantităţi mici, nuci, alune sau seminţe de floarea soarelui.

Vă prezentăm câteva exemplare de papagali cacadu:

Cacaduul cu creasta galbenă (Cacatua sulphurea) provine din Indonezia. Are aproximativ 35 cm înălţime, penajul este de culoarea albă cu nuanţe de galben pe creastă, coadă şi obraji. Prezintă mai multe varietăţi, printre ele cacaduul cu creasta citronCacatua sulphurea citrinocristata) al cărui penaj alb este decorat cu nuanţe portocalii. (

Cacaduul Gang Gang (Callocephalon fimbriatum) provine din sud-estul Australiei. Este mai mic de statură, având înălţimea de 33-35 cm şi greutatea corporală de 240-330 g. Penajul este de culoarea gri, masculul având festoanele de la pene mai pale, de culoarea gri deschis, albă, şi creasta de culoarea roşie, iar femelele având creasta de culoarea cenuşie şi festoanele de la pene de culoarea galbenă-portocalie. Acest papagal este mai blând şi mai tăcut decât restul papagalilor Cacadu, trăiesc aproximativ 50 de ani.

Cacaduul Moluccan (Cacatua moluccensis) provine de pe insulele Moluccani din Indonezia. Este un papagal mai mare de statură, având înălţimea medie de 50 cm. Penajul, la fel şi creasta, are culoarea albă cu nuanţe de roz sau portocaliu. Este foarte gălăgios, agresiv şi necesită foarte multă atenţie. Trăieşte între 60-90 de ani.

Cacaduul Galah (Galah eolophus roseicapillus) face parte din categoria cacaduurilor cu pieptul roz (Eolophus roseicapillus) şi provine din Australia. Are înălţimea de 35 cm, greutatea de 280-320 g. Penajul de pe piept şi cap este de culoarea roz închis, aripile şi coada sunt gri iar creasta este roz deschis-alb. Deosebirea dintre mascul şi femelă se face prin culoarea irisului, care la femele este de culoarea roşie. Trăieşte, în captivitate, 70-80 de ani.

Cacaduul Umbrelar (Cacatua alba) provine din Indonezia. Are penajul şi creasata de culoarea albă. Este un papagal mai mare de statură, are înălţimea de 45-50 cm şi greutatea corporală de 400 g la femele, 700 g la masculi. Diferenţa dintre mascul şi femelă se poate face prin culoarea irisului, femela având irisul de culoarea roşu închis, iar masculul de culoarea neagră.

Cacaduul Goffin sau Tanimbar (Cacatua goffini) provine din Indonezia. Este cel mai mic papagal Cacadu, având înălţimea de aproximativ 31 cm şi greutatea de 350 g. Are creasta mai mică, penajul este de culoarea albă, cu o pată roz-portocalie pe faţă şi o nuanţă galbenă pe aripi.

Cacaduul Palm (Probosciger aterrimus), numit şi Goliat, provine din Noua Guinee şi nordul Australiei. Are înălţimea de 55-60 cm şi greutatea cuprinsă între 500-1 000 g. Are penajul de culoarea neagră sau gri şi are o pată roşie-portocalie pe faţă care îşi intensifică culoarea atunci când papagalul se enervează.

Dintre papagalii cacadu cu penajul de culoarea negră mai putem aminti: cacaduul negru cu coada galbenă (Calyptorhynchus funereus), care are înălţimea între 55-65 cm, greutatea de 800 g şi are pete de culoare galbenă pe coadă şi faţă; cacaduul negru cu coada roşie (Calyptorhynchus banksii), care are înălţimea de 60 cm, greutatea cuprinsă între 670-920 g la masculi, 615-870 g la femele şi are două dungi laterale roşii pe coadă; cacaduul negru lucios (Calyptorhynchus lathami), care seamănă cu cel cu coada roşie, dar este mai micuţă, având înălţimea cuprinsă între 46-50 cm; şi cacaduul negru cu coada albă.

Cacaduul Corella (Cacatua sanguinea) provine din Australia. Are înălţimea de 36-40 cm, greutatea de 600-800 g. Trăieşte aproximativ 20 de ani şi este capabil să înveţe să vorbească.

Cacaduul Maior Mitchell (Lophocroa leadbeateri), numit în cinstea lui Thomas Livingstons Mitchell, explorator al Australiei, face parte din categoria cacaduurilor cu pieptul roz şi provine din Australia. Este un papagal de mărime medie, seamănă cu cacaduul Galah, însă are penajul de un roz mai deschis.

Pisica Birmaneza

2010-07-09T15:37:00.000+03:00

Țara de origine: Myanmar (fostă Birmania).

Tip: cobby, păr semilung.

Istoric

Conform unei legende, rasa descinde dintr-o veche populație de pisici sacre, găzduite în templul Khmer de la Lao-Tsunin. În timpul unui atac asupra templului, marele preot Kittah Mun-Ha a fost rănit mortal de un bandit. Pisica sa credincioasă, Sinh, s-a așezat pe trupul muribundului, îndrepțându-și privirea către divinitatea ocrotitoare a templului, zeița care guvernează asupra migrației sufletelor, Tsun-Kyan-Kse, înfățișată într-o statuie aurită cu ochii din safire. Pe când pisica privea fix statuia zeiței, blana sa a devenit aurie, ochii albaștri și, când s-a îndreptat spre ușa templului, labele sale s-au colorat în maro, cu excepția degetelor care atingeau trupul preotului și care au rămas alb-imaculat. Îndemnați de privirea pisicii, călugării s-au repezit să închidă ușile grele de bronz ale templului, salvându-se astfel de jaf și distrugere. Sinh nu și-a părăsit stăpânul și a murit la 7 zile după el. Când călugării s-au adunat în fața statuii zeiței pentru a-l alege pe succesorul lui Mun-Ha, au văzut alergând către ei toate pisicile din templu, transformate toate aidoma lui Sinh.

Originară din Myanmar (fosta Birmania), pisica Sacră a Birmaniei a apărut pentru prima dată în Europa în anul 1919, când miliardarul american Cornelius Vanderbilt a cumpărat o pereche cu ocazia unei croaziere în mările orientale, plătind pe ea o mică avere. Masculul nu a rezistat călătoriei, dar femela, Sita, era gestantă și a fătat la Nisa, în Franța. Acești pisoi sunt strămoșii rasei în Occident. Conform altor surse, birmaneza ar fi mai degrabă rezultatul unui proiect de selecție inițiat de un grup de crescători francezi în anii ‘20. Rasa este înscrisă în Cartea de Origini Franceză încă din anul 1925, dar nu mai există alte informații despre ea până în anii ’30, când principesa de Hohenhole a cumpărat un exemplar din această rasă la expoziția de pisici de la Paris, plătind peste 3.000 de franci. Birmaneza ajunge în Marea Britanie în anul 1960, fiind recunoscută în anul 1966 – după un an este recunoscută și în Statele Unite.

Descriere fizică

Birmaneza este o pisică de talie mijlocie-mare, musculoasă și bine proporționată. Are capul rotund și robust, bărbia bine dezvoltată și obrajii plini, cu bot rotund și maxilare puternice. Ochii sunt mari, ușor oblici, rotunzi și bine distantați, de culoarea albastru intens. Coada este de lungime medie, groasă și puternică.

Părul, scurt în jurul nasului, este lung și mătăsos pe restul corpului și deosebit de des în jurul gâtului. Blana este aurie sau albăstrie și contrastează cu marcajele de culoare seal, albastru, chocolate, cream, roșu, lilac. Au fost obținute și varietăți cu desen tabby pe locurile marcate, în culorile menționate și tortie. Zonele marcate sunt la nivelul urechilor, membrelor, cozii și formează o mască pe bot și pe toată fața incluzând și pernițele de la baza perilor tactili. Detaliul caracteristic din aspectul birmanezei este dat de “mănușile” (botoșeii) de culoare albă de la toate labele. Conform standardului ideal, culoarea albă trebuie să se termine cu o linie dreaptă și simetrică situată mai jos de articulația carp-metacarp sau de pernița metacarpiană. Culoarea albă de la labele posterioare se poate extinde în înălțime până la 1-2 sau chiar 3-4 din oasele tarsiene, terminându-se cu o linie sau formând un “V” răsturnat, denumit dantelă.

Îngrijire

Deși birmaneza are un păr semilung și subțire, toaleta blănii sale mătăsoase poate fi făcută destul de ușor. Una sau două perieri pe săptămână sunt suficiente pentru a menține animalul în formă. În timpul perioadei de năpârlire, blana trebuie periată mai des, dar, în orice caz, firele de păr se încâlcesc destul de rar.

La unele exemplare din anumite linii de descendență pot apărea forme de slăbiciune a membrelor posterioare sau de obstruare nazală care obligă animalul să respire pe gură. Pisicile birmaneze pot atinge și vârste de peste 15 ani.

Caracter și comportament social

Pisica birmaneză are un temperament cu un nivel mediu de activitate și de reacție, nu prea gălăgios, miunând foarte încet. Este o pisică modestă, foarte sociabilă și pașnică. Nu-i plac zgomotele puternice, suportă cu ușurință prezența copiilor și a altor animale.

Este adaptată la viața din apartament, dar poate fi lăsată și liberă în grădină, pentru că îi place să se cațere pe copaci.

Iepurele - Animal de companie

2010-07-05T19:13:00.000+03:00

Desi iepurii expusi in mgazinele de animale de companie sau prezenti in spectacole pot arata atat de diferiti unul de altul incat cu greu par sa apartina aceleasi specii, cu totii sunt iepuri domestici, descendenti ai iepurelui european. Iepurasii domestici sunt intalniti acum in peste treizeci de specii si o suta de varietati.
Unii precum cei de angora, sunt foarte bine cunoscuti, altii precum gigantul flamand, havana sau albastrul american sunt mai putin raspanditi. Toti sunt rude cu iepurii de camp. Iepurii de camp si iepurii de casa pot fi cu greu deosebiti, ambii au urechile lungi si coada scurta, dar totusi sunt specii diferite.
La iepurii de camp, puii proaspat nascuti, au blana si topaie de jur imprejur, iar la iepurii de casa acestia sunt orbi, fara par si neajutorati la nastere.
Iepurasii de casa sunt sunt ierbivori, dar poseda si niste incisivi foarte dezvoltati. Acesti dinti care cresc intreaga viata, ii ajuta la retezarea tulpinilor plantelor si la rosul scoartei copacilor. Datorita apetitului lor, iepurii consuma foarte multe plante si frunze. Insa tot necesarul de hrana poate proveni din hrana granulata speciala pentru iepuri ce se gaseste in comert. Hrana zilnica este de ¼ ceasca de granule la 2,5 kg greutate de animal. Verdeturile, legumele, cerealele si fructele pot fi date ca supliment. Fanul nu ar trebui sa lipseasca din dieta zilnica a iepurasului vostru. Lucerna poate fi data pana la varsta de opt luni, deoarece este prea grea si nu-i face bine iepurelui.
Custile iepurelui pot fi amplasate in casa sau afara, in functie de spatiul pe care il aveti la dispozitie. Este important ca ei sa aiba mult spatiu si aer. Podeaua custii este bine sa fie construita din scandura si nu din plasa de sarma, deoarece piciorele iepurasilor vor intra in gaurele si se vor rani, sau vor avea de suferit daca vor sta prea mult pe plasa de sarma.
Daca doriti sa lasati iepurasul liber in una sau mai multe camere, asigurati-va ca ati inlaturat toate cablurile si mobila la care tineti mai mult.
Iepurasii sunt mai activi dimineata si seara tarziu. In timpul zilei prefera sa fie lasati in pace, sa se odihneasca si sa doarma. Daca sunt deranjati in aceasta perioada pot fi tafnosi sau pot chiar musca. De asemenea iepurilor le place sa ramana pe teren sigur si sa nu fie luati prea des in brate si dusi de colo-colo.
Daca ii intelegeti comportamentul si va adaptati lui, puteti avea o relatie minunata, plina de iubire cu iepurele vostru pufos.

Chihuahua

2010-07-04T12:31:00.000+03:00

Unul dintre cei mai mici caini, Chihuahua se crede ca ar fi originar din Mexic, de cateva secole. Tratat ca un caine sacru si chiar considerat ca ar fi implicat in trecerea sufletelor in viata de apoi, Chihuahua a fost intotdeauna o parte importanta a familiei care-l detinea.

Istoricul si originea

Originea exacta a Chihuahua este incerta, dar multi considera ca stramosii sai au fost o parte importanta in viata toltecilor, o civilizatie mexicana antica datand din secolul al IX-lea. Toltecii au denumit acest caine "Techichi". Dupa ce aztecii i-au biruit pe tolteci, rasa a cunoscut o ascensiune timp de cateva secole. Chihuahua a fost atat de venerat, incat arheologii le-au gasit ramasitele in mormintele antice. In 1520, Hernando Cortes cucereste Mexicul, ramanand putine consemnari cu privire la soarta Chihuahua. Pentru cateva secole, rasa s-a pierdut de-a lungul istoriei.

Spre sfarsitul anilor 1800, rasa a fost redescoperita si redenumita chihuahua dupa numele statului din nordul Mexicului unde s-au gasit multe statuete reprezentand acest caine. Mai tarziu, s-a demonstrat ca o multitudine de ramasite descoperite in apropierea orasului Mexico au apartinut cainilor din rasa Chihuahua.

Aspectul exterior si dimensiunile

Chihuahua este unul dintre cei mai mici caini. Capul este rotund, de forma unui mar, cu urechi ascutite si purtate ridicat. Chihuahua are fie o blana scurta, neteda, fie una lunga si matasoasa. Sunt acceptata aproape toate culorile. In Mexic, varietatea negru-cafeniu, precum si varietatea alb cu negru sunt cele mai apreciate. In Statele Unite, varietatile de culoare solide, compacte sunt preferate.

Chihuahua cantareste in medie 1-3 kg si are o inaltime de 15-23 cm.

Personalitatea

Chihuahua este un caine activ. Desi nu este foarte sociabil cu alte rase, Chihuahua se pare ca ar avea capacitatea de a-si recunoaste semenii (din aceeasi rasa), bucurandu-se de compania acestora. Fiind un animal de companie devotat si posesiv, Chihuahua are tendinta de a fi un pic gelos cand stapanul sau isi petrece timpul cu alte persoane. Uneori, aceasta gelozie poate crea reale probleme, in momentul in care rasa devine geloasa pe cainii de talie mai mare, putandu-se declansa adevarate dispute din care, dupa cum puteti banui, Chihuahua iese "sifonat".

Relatiile cu familia si casa

Datorita dimensiunilor lor mici, Chihuahua este cainele perfect pentru persoanele care locuiesc intr-un apartament si sunt o adevarata binefacere pentru persoanele in etate. Au tendinta de a nu fi toleranti cu copiii din moment ce nu le plac jocurile brutale.

Chihuahua este renumit ca fiind un caine de companie afectuos, devotat si loial familiei sale. In ciuda taliei lor, Chihuahua este vigilent cu strainii.

Dresajul

Chihuahua este un caine ce trebuie sa socializeze inca din copilarie pentru a preveni dezvoltarea tulburarilor de comportament sau agresivitatea.

Aspecte particulare

Varietatea de Chihuahua cu parul lung poate necesita o periere zilnica pentru a preveni matuirea si incurcarea parului. Datorita formei capul lor, Chihuahua are un punct slab in centrul capului (moalele capului). Din acest motiv, capul lor trebuie protejat pentru a preveni eventualele traumatisme in aceasta arie. Chihuahua trebuie protejat de ambiantele reci.

Boli si afectiuni curente

In general, Chihuahua este un caine rezistent si sanatos, cu putine griji de ordin medical. Totusi, urmatoarele boli si afectiuni au fost semnalate: Hidrocefalia este o tulburare caracterizata prin acumularea de lichid la nivelul creierului. Hipoglicemia este o afectiune asociata cu scaderea periculoasa a nivelului de glucoza din sange. Luxatia patelara este o tulburare care afecteaza rotula (patela). Criptorhidismul este o tulburare manifestata prin lipsa migrarii unuia sau a ambelor testicule in scrot. Colabarea traheei este reprezentata de micsorarea diametrului traheei care determina o tuse persistenta.

Durata medie de viata a rasei Chihuahua este de 15-18 ani.

Ciobanescul de Shetland

2010-07-01T14:16:00.001+03:00

Shetland Sheepdog (Ciobanescul de Shetland) este una dintre cele mai populare rase de caini de talie mica. Asemanator unui Collie in miniatura, acest caine este un animal de companie extraordinar, care se adreseaza cu predilectie familiilor.

Istoricul si originea

Shetland Sheepdog, cunoscut de asemenea si ca Sheltie, este numit dupa numele insulei din care isi are originea inca din jurul anilor 1700. Insulele Shetland sunt localizate la nord-vest de peninsulele britanice, intre Scotia si Norvegia. Lana si mieii sunt principalele bunuri de larg consum in insulele Shetland, iar Sheltie a fost, initial, crescut pentru a supraveghea turmele de oi. Climatul aspru si relieful insulelor necesitau formarea unui caine de talie mica, viguros care sa faca fata acestor conditii si sa pazeasca turmele de oi. Fermierii cresteau caini ciobanesti din peninsulele britanice cu alti Collie, cum ar fi Border Collie, si, astfel, prin incrucisarea acestora a aparut Sheltie.
Acesti caini de talie mica erau suficient de inteligenti si independenti incat sa poata supraveghea turmele, in timp ce fermierii nu erau prin preajma. Insulele Shetland sunt, in general, utilizate pentru pasunat, de aceea, in cea mai mare parte a anului ele nu sunt populate.

In anii 1900, Sheltie a fost imperecheat cu Rough Collie si cu diferiti spanielii pentru a aparea Sheltie pe care il stim noi astazi. Rasa a fost recunoscuta pentru prima data in Anglia in 1909. In 1911, Ciobanescul de Shetland era recunoscut de catre American Kennel Club, fiind introdus in grupa cainilor ciobanesti. Printre calitatile Ciobanescului de Shetland se enumera: luarea urmei, pastorirea oilor, abilitati de caine de paza si protectie, agilitatea si capacitatea de a invata usor.

Astazi, rase este recunoscuta de urmatoarele oficii si organizatii internationale: CKC, FCI, AKC, UKC, KCGB, CKC, ANKC, NKC, NZKC, CCR, APRI, ACR.

Aspectul exterior si dimensiunile

Ciobanescul de Shetland este un caine puternic, sprinten, cu o constuituie fina si cu un cap alungit, conic. Prezinta un bot lung, cu un stop bine evidentiat. Varful botului trebuie sa fie intr-un plan paralel cu cel al craniului. Nasul trebuie sa fie de culoare neagra. Urechile imblanite (acoperite cu par) sunt mici, mobile, avand varfurile indoite.

Sheltie prezinta o blana impermeabila si izolanta, formata din doua straturi. Coloritul robei se poate gasi in urmatoarele varietati: merle (culoarea mierlei), negru si samur cu pete albe.
Blana este de lungime medie, pana la lunga cu picioarele si coada bine imbracate de par. Parul este moale si neted, necesitand o periere zilnica. Ochii migdalati pot fi deschisi la culoare in cazul varietatii samur, dar trebuie sa fie de culoare inchisa la celelalte varietati.

Comparativ, Sheltie este mai scund decat Collie. Majoritatea Ciobanestilor de Shetland prezinta o inaltime de circa 33-41 cm la nivelul greabanului si o greutate corporala de circa 6-12 kg.

Personalitatea

Tandru, sensibil, docil, vivace, inteligent si usor de educat, Ciobanescul de Shetland este una dintre cele mai istete rase de caini. Mereu va fi dornic sa va faca pe plac si sa va asculte, fara a depune vreun efort in directia asta. Ciobanescul de Shetland este bine-cunoscut pentru faptul ca nu se lasa atins de persoanele necunoscute, latrand zgomotos pentru a-si avertiza stapanul. Aceasta rasa se simte cel mai bine in preajma oamenilor, motiv pentru care trebuie crescut intr-o casa in care sa aiba cat mai multa companie.

Ciobanestilor de Shetland le place sa munceasca, fiind dispusi intotdeauna sa va faca pe plac. Pot deveni irascibili, daca se plistisesc, dar sunt, in principiu, echilibrati. Sunt animale de companie foarte loiale si afectuoase. Unii dintre ei sunt precauti cu strainii, fiind excelenti caini de paza. Sunt toleranti, ceea ce ii face sa fie ideali pentru familiile cu copii. Multi dintre Ciobanestii de Shetland pastreaza inca instincte puternice de caine ciobanesc, placandu-le sa alerge dupa diferite obiecte. Din nefericire, ei au tendinta de a alerga si dupa masini, fiind predispusi accidentelor rutiere tragice. Din acest motiv, Ciobanescului de Shetland nu trebuie sa i se permita sa alerge liber in apropierea soselelor circulate.

Relatiile cu familia si casa

Ciobanestii de Shetland se inteleg foarte bine cu copiii si alte animalute de casa. Datorita taliei lor mici, aceasta rasa se acomodeaza usor traiului intr-un apartament sau sa imparta un domeniu. Sunt caini multilaterali, completi si dragalasi. Unii crescatori sustin ca masculii sunt caini de companie mai buni si mai afectuosi decat femelele.

Ciobanestii de Shetland se preteaza cresterii intr-un apartament, daca beneficiaza de suficient timp in aer liber. Sunt foarte activi in interiorul caminului, astfel ca nu vor suferi daca nu le puteti oferi o curte.

Dresajul

Acestor caini inteligenti le place sa invete si sa asculte, astfel ca sunt foarte usor de educat si dresat. De asemenea, ei sunt agili, protectori si supusi.

Aspecte particulare

Blana Ciobanescului de Shetland este mult mai usor de intretinut decat v-ati putea inchipui, dar perierea periodica este necesara. Umeziti blana cu putina apa inainte de a o pieptana si incercati sa descalciti parul incurcat. Aceasta rasa naparleste masiv si sezonier. Puful profund este inlocuit de doua ori pe an, primavara si toamna.

Boli si afectiuni curente

Ca si alte rase, nici Ciobanescul de Shetland nu este scutit de anumite probleme de ordin medical, iar dintre acestea cu o frecventa crescuta au fost semnalate urmatoarele:

Epilepsia - afectiune a sistemului nervos care se manifesta clinic mai frecvent in jurul varstei de 2-5 ani.

Cardiopatia se produce atunci cand valvulele inimii nu mai functioneaza normal. Fara tratament, se poate produce insuficienta cardiaca.

Hipotiroidismul apare atunci cand glanda tiroida nu functioneaza normal. In lipsa unei secretii suficiente de hormon tiroidian, afectiunea mentionata se poate produce.

Cataracta determina o pierdere a transparentei normale a cristalinului. Afectiunea se poate produce la unul sau la ambii ochi si poate conduce treptat la orbire.

Criptorhidismul este o tulburare manifestata prin lipsa migrarii unuia sau a ambelor testicule in scrot.

Displazia de sold este o malformatie a articulatiei coxofemurale ce are ca rezultat aparitia durerii, schiopaturii si artritei consecutive.

Persistenta arcului arterial este o maladie genetica din care rezulta prezenta unui defect la nivelul inimii.

In plus, pe langa cele mai frecvente probleme se mai pot intalni urmatoarele afectiuni:

Atrofia retiniana progresiva - boala care determina degenerarea celulelor nervoase ale retinei. Afectiunea debuteaza adesea la cainii in varsta si poate conduce la orbire.

Surditatea poate aparea de la nastere si este cel mai frecvent intalnita la Ciobanestii de Shetland cu coloritul merle.

Displazia renala reprezinta o dezvoltare anormala, defectuoasa a rinichilor. Problemele debuteaza adesea, atunci cand animalutul are varsta mai mica de un an de zile si includ diminuarea apetitului, oprirea in crestere sau scaderea in greutate, letargie, consumarea apei si urinarea in cantitati mult mai mari decat in mod obisnuit, precum si aparitia vomitarilor.

Distrofia corneeana se manifesta prin aparitia unor pete pe suprafata corneei. Aceasta afectiune, de regula, implica ambii ochi si nu afecteaza vederea.

Boala von Willebrand este o tulburare a sangelui care poate induce sangerare incontrolabila.

In plus, rasa Ciobanesc de Shetland este predispusa la distrofie musculara, luxatie de patela, pemphigus foliaceous, poliartrita, dwarfism (osteocondroza – tulburare de dezvoltare a oaselor lungi), lipsa unirii buzei sau a palatului (cheiloschizis sau palatoschizis), hemofilie si lupus.

Durata medie de viata a Ciobanescului de Shetland este de 12-14 ani.

Caini de companie - Basset Hound

2010-06-30T17:02:00.000+03:00

TARA DE ORIGINE:Basset hound
Anglia.

APTITUDINI

Caine de vanatoare si animal de companie.

DIMENSIUNI

Inaltimea la nivelul greabanului este de 33-38 cm
(13-15 inchi). Sunt caini greoi pentru inaltimea
lor.

BLANA

Acesti caini au o blana deasa, scurta si moale. Cea
mai frecvent intalnita combinatie este maro,
negru si alb. Alte culori includ rosu si alb, dar
aproape orice combinatie de culori pentru aceasta
grupa de caini este permisa.

INGRIJIREA NECESARA

Sunt putine lucruri de facut pentru ingrijirea
unui Basset. Inlaturati-i parul des prins cu
ajutorul unei perii din cauciuc. Curatati-i urechile
cam o data pe saptamana, atat pe interior, cat si
pe exterior.
Mentineti-i ghearele scurte, iar atunci cand este
necesar, spalati-i faldurile pielii.

Nu ii oferiti prea multe gustari pentru ca au
tendinta de a deveni supraponderali. Pentru
cainii ai caror ochi curg este recomandabil sa le
administrati picaturi. Cresc foarte rapid cand
sunt mici si trebuie sa le asigurati o alimentatie
de calitate in aceasta perioada.

CARACTER

Basset Hound-ul are constiinta propriei valori,
dar este iubitor, sociabil, calm, jucaus si rabdator.
Se bucura de companie, are simtul umorului si o
adevarata personalitate care poate fi influentata
pozitiv de stapanul sau. Au un bun simt al
mirosului.

DRESAJ

Acesti caini au o fire independenta, asa caini nu
raspund imediat comenzilor dumneavoastra. O
abordare consecventa, cu multa rabdare, poate da
insa rezultate uimitoare.
Niciodata sa nu aduceti la extenuare un Basset
tanar prin plimbari pre a lungi. Cainii tineri au
nevoie de toata energia pentru a-si forma un corp
puternic.

COMPORTAMENT SOCIAL

Acesti caini sunt extraordinari companioni de
joaca pentru copii si, din fericire, se inteleg bine
cu alti caini si cu alte animale. Sunt prietenosi cu
strainii, dar daca simt pericolul, cu siguranta le
veti auzi latratul puternic.
Nu le place sa fie lasati singuri. Daca stiti cat veti
fi nevoiti sa il lasati destul de mult timp singur, este
mai bine sa aveti doua exemplare din aceasta rasa.

EXERCITII

Acest caine nu are nevoie de foarte multe exercitii
si va fi foarte multumit cu trei plimbari
scurte in jurul blocului atat timp cat se poate
juca si in gradina.
Asigurati-va ca gradina este bine ingrijita
pentru ca acesti caini adora sa exploreze.

Caracteristici:

Caine linistit, inteligent, prietenos, devotat stapanului si familiei. Este un caine scund cu osatura puternica, cu cap mare, proportional cu corpul. Picioarele sunt scurte dar foarte puternice, cu musculatura bine dezvoltata, labe mari ovale cu degete puternice bine stranse.
Utilitate:

Caine eficient la vanatoarea capriorului, dar in aclasi timp poate fi si un caine de apartament deosebit de prietenos cu familia.

Cainii Pechinezi

2010-06-30T16:57:00.001+03:00

TARA DE ORIGINE: China.

APTITUDINI: Caine de companie.

DIMENSIUNI: Inaltimea la nivelul greabanului este de aproximativ 20 cm (7,5 inchi) si cantaresc aproximativ 4-5 kg (8,5-11 livre).

BLANA

Blana abundenta este formata din par lung. Are si puf in cantitate mare.Exista multe culori pentru aceasta rasa, dar cea mai frecventa este negru si bej, uneori in combinatie cu alb.Nu exista Pekinezi albi complet sau de culoare rosu-inchis.

INGRIJIREA NECESARA

Cainii din aceasta rasa au nevoie de ingrijire intensiva a blanii.Invatati-i inca din perioada de pui sa priveasca aceasta ingrijire ca un lucru placut pentru a preveni meciurile de Wrestling de fiecare data cand folositi o perie sau un pieptene, atunci cand cresc.Acordati o atentie speciala parului de pe articulatiile membrelor, de pe abdomen si picioare,de acesta se poate incurca mai des. Inainte, in timpul si dupa periat, puteti utiliza pudrii de talc sau un sampon uscat.Acordati atentie cutelor de pe fata pentru a preveni infectiile ce pot aparea in aceste locuri. Taiati parul in exces dintre pernutele de la picioare.

CARACTER

Cainii din aceasta rasa sunt afectuosi si nobili. Pot fi egoisti si incapatanati, dar sunt inteligenti, curajosi si nu prea iubitori cu strainii.Ei aleg cine le este ,,seful".

DRESAJ

Desi un Pekinez nu va va permite sa-l dominati complet, este esential sa-l invatati cateva principii de baza daca nu doriti sa aveti de-a face cu un caine care se va comporta cum il taie capul. Laudati-l cand face ceva bine, dar nu il pedepsiti prea aspru cand face ceva gresit - aceasta este cea mai buna modalitate sa obtineti orice.

Un Pekinez care a fost pedepsit se va retrage, simtindu-se nedreptatit.

COMPORTAMENT

Pekinezii, in general, nu au probleme cu alte animale din gospodarie.Deoarece nu le place sa fie deranjati cand se odihnesc, aceasta rasa de caine nu este recomandata familiilor cu copii mici.

EXERCITII

Datorita fizicului lor, cei mai multi dintre cainii acestei rase nu iubesc plimbarile lungi.Din cauza faptului ca nu necesita prea multa activitate fizica, acesti caini sunt ideali pentru cei care locuiesc in orase sau pentru persoanele care, ele insele, sunt putin active.

REMARCI SPECIALE

Daca dumneavoastra considerati ingrijirea acestor caini ca pe o povara, atunci mai bine sa evitati sa va achizitionati o asemenea rasa.

Hrana Papagalilor

2010-06-28T14:00:00.000+03:00

Nevoile papagalului:
          -apa;
          -saruri minerale;
          -aminoacizi;
          -vitamine;
          -glucide;
          -lipide, proteine.

Pentru papagali nevoia nutritiva si nevoia energetica sunt esentiale. Nevoile energetice sunt variabile in functie de temperatura(anotimp), de activitatea naturala (daca specia detinuta este calma, activa), de perioada de reproducere.

     Nevoia de substante nutritive este deosebit de importanta pentru crestere.
     Nu pierdeti niciodata din vedere ca in hranirea pasarilor trebuie sa evitati:
          -o alimentatie prea bogata - supradozare vitaminica;
          -o alimentatie prea saraca, mai ales in sezonul de reproducere, in perioada de crestere sau iarna,
          acestea fiind perioade cand forta vitala depinde de caloriile primite care se cosuma usor si trebuie
          compensate.

Vitaminele din hrana papagalilor

Multe pasari, mai ales cele crescute in singuratate, primesc o hrana foarte putin variata, compusa din grane si din preparate din mere, care insa duce la carente in vitamine si la maladii de ficat. Tabloul de mai jos va va ajuta sa echilibrati hrana pasarii dumneavoastra - sunt prezentate functiile vitaminelor si alimentele in care se gasesc :

Vitamina A - liposolubila - necesara cresterii, vederii nocturne - Legume verzi si galbene : varza, morcovi,
   fructe proaspete
Vitamina D - liposolubila - intervine in formarea oaselor, a metabolismului calciului si fosforului, necesar
    absorbtiei calciului - ulei de ficat de morun, ulei de somon, galbenus de ou
Vitamina E - liposolubila - protejeaza tesutul de oxidare - uleiuri vegetale, grane si cereale, germeni de
   grau, salata
Vitamina B1 - participa la degradarea hidratilor de carbon, influenteaza functia cardiaca si nervii
    cereale degrane, oua, drojdie
Vitamina B2 - hidrosolubila - necesara metabolismului celular si transformarii alimentelor in energie,
   influenteaza productia hormonala - cereale si grane, ou, legume verzi, drojdie
Vitamina B6 - hidrosolubila - prezenta in formarea globulelor rosii si a antocorpilor - cereale, grane,
   banane, legume, germeni de grau, drojdie
Vitamina H - hidrosolubila - necesara metabolismului hidratilor de carbon, a proteinelor si a
    grasimilor - galbenus de ou,legume verzi
Vitamina C - hidrosolubila - participa la sinteza tesutului conjunctiv, a hormonilor si la cicatrizare
    citrice, varza, cartofi, legume proaspete, rosii, kiwi

Tipetele papagalilor

Cand un papagal tipa este pentru ca el vrea sa aiba ceva sau ii lipseste ceva . Mai multi crescatori au declarat din experienta proprie ca papagalii lor tipa numai atunci cand nevoile lor nu sunt satisfacute : baia, legumele, fructele, dulciurile.
     Cel mai bine este sa intelegem cat mai repede necesitatile papagalilor, pentru ca necesitatea acestora de a tipa sa fie cat mai redusa. O pasare careia i se da atentie, care se simte in familie si cu dorintele indeplinite este o pasare fericita si implinita, care va vocaliza de placere. In natura papagalii tipa pentru a comunica intre ei, pentru a semnala un pericol, pentru a semnala un copac cu fructe, pentru a atrage partenerul. Tipetele lor trebuie sa strabata distante, pentru a ajunge la urechile celor carora le sunt destinate. In captivitete tipa pentru acelasi lucru : castronelul este gol, pentru a atrage atentia stapanului ; o persoana straina reprezinta un pericol si el tipa pentru a atrage atentia celor din casa.
    Tipetele papagalului pot deveni stresante si deranjante in casa la noi ; pentru aceasta trebuie sa ne amintim ca papagalul are in captivitate o viata de cuplu foarte intens traita ; disparitia unui membru al cuplului reprezinta o adevarata drama pentru supravietuitor. Izoland un papagal singur cand toata familia se aduna acasa, pentru a avea liniste, ne expunem la tipete care sunt expresia profundei lui nefericiri.
    Trebuie sa ne obisnuim sa consideram papagalul un animal inteligent si sa-i oferim preocupari care sa-l impiedice sa se plictiseasca. In natura, ei sunt ocupati tot impul cu activitatile zilnice si plictiseala nu are timp sa apara. In colivie totul ii este adus la cioc ; el nu are mare lucru de facut decat sa ne atraga atentia prin nazdravanii sau tipete.
    A le capta atentia prin ascunderea nucilor, de exemplu sau prin alte joculete sunt alte metode de a evita tipetele lor de atentionare

Papagali Perusi

2010-06-28T13:57:00.000+03:00

Ingrijirea Perusilor

Dintre toate rasele de papagali cei mai des intalniti in casele noastre sunt perusii . De aceea l-am ales pentru o scurta prezentare a "regulilor" de ingrijire.

Colivia

In primul rand pe fundul coliviei se pune nisip dezinfectat (spalat si ars pe o tabla pe flacara la aragaz) iar peste nisip se pun coji de oua sfaramate, uscate. Se schimba zilnic apa din eprubeta iar cel putin o data pe saptamana se va pune in apa impermanganat de potasiu (pana la o culoare roz deschis).

Mancarea

Mancarea de baza este meiul, iar pe langa mei se mai pune in mancare glant si dughie. Perusul mai mananca si alte seminte ca: ovaz si floarea soarelui. Pe langa seminte se mai da de mancare miez de paine, mamaliga, branza dulce si cartof fiert. Ca fructe si verdeata i se poate da mar, banana, patrunjel verde si papadie (sa fie curate fara apa pe ele pentru ca daca verdeata are apa pe frunze produce diaree).

Se mai pregateste un amestec numit hrana moale, care se face dintr-un ou fiert tare, sfaramat cat mai marunt, de obicei cu o furculita, un morcov dat prin razatoarea cea mai marunta, care se amesteca, cu 2-3 lingurite de pesmet (poate sa fie si gris sau malai) si se mai pune 2-3 varfuri de cutit de praf de coaja de ou facut la rasnita de cafea. Acesta se adauga pentru ca, contine calciu. Amestecul de hrana moale se tine la frigider si i se da intr-un capacel (se da la temperatura camerei).

In colivie se mai pune intr-un suport si un os de sepie langa unul din betele pe care sta papagalul. In apa se va pune de cel putin o data pe saptamana cate 2-3 picaturi de polivitamina Romvac3 care contine gama de vitamine b, k, c, a si e. Aceasta se cumpara de la farmacia veterinara si are rolul de a veni ca un supliment pe langa mancare.

Posibilitati de tratament ale broastelor testoase

2010-06-26T16:21:00.000+03:00

In momentul depistarii unei testoase bolnave, prima actiune pe care o vom avea in vedere va fi ridicarea sau scaderea temperaturii la cea optima (25-32 °C), crescand sau crescand cu 2-4 °C pe zi, pana la atingerea valorilor normale. Acest lucru este necesar pentru a favoriza mecanismele de aparare si scaderea rezistentei germenilor.
Foarte important este ca atunci cand am constatat ca broasca testoasa este bolnava sa nu lasam sa hiberneze, indiferent de anotimp, deoarece scaderea temperaturii amplifica agravarea unor tulburari, cum ar fi pneumoniile, septicemiile etc.
Un alt element pe care trebuie sa-l avem in atentie este lumina, care prin efectul ultravioletelor stimuleaza diferitele functii ale organismului si in primul rand pe cele neuroendocrine. In acest sens, tinand cont si de comportamentul speciei, animalele vor fi asezate la soare sau se va utiliza o lampa cu ultraviolete, fara a depasi 10-25 de minute pe zi.
Animalul bolnav trebuie ferit de contactul direct cu celelalte animale, considerent pentru care se va izola partial, fara insa a-l sustrage complet din ambianta generala, deoarece unele exemplare sunt mai sensibile si pot trece la o anorexie totala.
Apa administrata va fi verificata sa nu auiba microorganisme, sa fie curata si schimbata la intervale cat mai mici. La administrarea medicamentelor pe cale bucala se va avea in vedere ca acestea sa se dilueze cu apa numai in momentul utilizarii lor. De asemenea, ele pot fi amestecate in furaje, sau daca se prezinta in solutii, injectate in mici bucati de carne. Daca nu se pot administra injectabil, se poate trece la indopat, metoda la care se recurge in cazul in care animalele nu se mai hranesc sau cand sunt foarte slabite. In mod obisnuit, sunt preferate injectiile, deoarece doza de medicamente stabilita pentru administrare este foarte precisa. Pentru a evita accidentele este necesara contentionarea corecta a testoaselor, care obisnuit se face de catre doua persoane. Injectiile subcutanate se fac in pliurile gatului, sau pe fata interna a membrelor si uneori chiar sub coada. Cele intramusculare se administreaza in mod frecvent in muschii pulpei sau in cei pectorali.
Pentru afectiunile aparatului respirator se precticasu succes inhalatiile cu diferite produse, in funtie de tipul afectiunii. In acest sens, intr-un bol cu apa fierbinte se introduce substanta inhalata, iar animalul este obligat sa stea timp de 10 minute intr-un spatiu pe cat posibil redus, pentru a efectul sa fie benefic.

In cazul unor rani sau abcese se utilozeaza lotiuni sau unguente antiseptice, cu mentiunea ca in aceste medicamente nu se va folosi alcool, deoarece exista riscul de absortie la nivelul pielii si de intoxicatii (mai frecvente la testoasele acvatice). In acelasi sens, se impun restictii in utilizarea formolului si a iodurilor pentru animalele bolnave si pentru dezinfectia spatiilor de cazare sau a celorlalte componente din interiorul acvariului.
Nu se vor folosi medicamente a caror toleranta de dozaj nu se cunosc, deoarece exista riscul ca in loc sa facem bine animalelor, sa le agravam situatia si sa le pierdem.

Testoase - Bolile si combaterea lor(XI)

2010-06-26T16:19:00.000+03:00

Anomalii congenitale
Intalnite frecvent la testoase, sunt de cele mai multe ori rezultatul unor conditii necorespunzatoare asigurate pe durata incubatiei. Astfel, o temperatura prea scazuta conduce la aparitia unor anomalii ale cozii si ale membrelor. O umiditate insuficienta poate provoca modificarea numarului si formei solzilor carapacei. Se mai intalnesc cazuri de hermafrodism, siameze, cu mai multe membre etc.

Testoase - Bolile si combaterea lor(X)

2010-06-26T16:17:00.000+03:00

Afectiuni nervoase
Se intalnesc uneori indivizi cu manifestari convulsive, miscari dezordonate sau chiar paralizii partiale sau totale. Ele apar rapid, urme a unor cauze bacteriene, inflamatorii sau intoxicatii, mai ales de natura medicamentoasa. Tratamenul acestor afectiuni se face de catre medicul veterinar si el este de durata relativ lunga.

Testoase - Bolile si combaterea lor(IX)

2010-06-26T16:15:00.000+03:00

Fracturile
Mai des se intalnesc la nivelul membrelor si a cozii, urmare a muscaturilor sau a caderilor de la inaltimi mai mari. La animalele de talie mare se poate folosi gipsul, in schimb pentru cele mici problema este mai delicata. Fracturile la nivelul carapacei se por intalni uneori la testoasele terestre si se produc ca urmare a unor caderi de la inaltime, striviri sau socuri puternice. In aceste cazuri, animalul trebuie izolat atat de ceilalti indivizi, cat si de eventuale surse de infectie. Se va recurge la o dezinfectare foarte atenta a fracturii si se va asigura o temperatura mai ridicata. Aceste masuri pot conduce la vindecarea animalului, mai ales ca el are o putere de regenerare fantastica si o rezistenta deosebita.

Testoase - Bolile si combaterea lor(VIII)

2010-06-26T16:14:00.000+03:00

Bolile aparatului excretor
La broastele testoase terestre, economia pierderilor de apa conduce la emisia de urina semi-solida foarte bogata in acid uric si urati. Testoasele acvatice elimina urina sub forma lichida (uree, amoniac). Tulburarile acestei eliminari, patologiile renale, pot conduce la depozite de urati in vezica (calculi renali). O lipsa a adaptarii sau dezechilibre alimentare pot fi la originea calculilor.
Hexamitoza este singura afectiune parazitara importanta a aparatului urinar. Testoasele se infesteaza ingerand chisti ai acestor protozoare care elibereaza in cloaca paraziti, ce urca apoi pe caile urinare, pana la rinichi. Animalele sunt in general slabite si se deplaseaza cu greutate.

Testoase - Bolile si combaterea lor(VII)

2010-06-26T16:11:00.000+03:00

Bolile ochilor
Scurgerile oculare intalnite uneori sunt determinate de prezenta unui corp strain la nivelul ochiului sau eventual de o infectie. In acest caz, se va curata cu grija ochiul si se va aplica o solutie cu antibiotice.
Umflarea pleoapelor si conjunctivita intalnite la testoase sunt determinate in principal de carenta in vitamina A. Se pot distinge mai multe stadii si anume: simpla tumefierea a ploapelor, ploape lipite de un lichid muco-purulent etc.
Tratamentul consta in aplicarea unor unguente in care sunt inglobate vitamina A si administrarea unor ratii bogate in vitamina A. De asemenea, de 2 ori pe saptamana, se pot administra injectii cu vitamina A. Administrarea acestei vitamine nu trebuie sa fie excesiva, caci hipervitaminoza este si ea periculoasa, asa dupa cum a-a aratat in acest capitol.
Otitele. Absenta pavilionului auricular si al conductului auditiv extern fac ca timpanul sa fie foarte superficial, practic la nivelul pielii. Maladia se manifesta sub forma unei umflaturi ce se gaseste amplasata la jumatatea distantei intre ochi si comisura labiala care ridica timpanul. Este mentionata mai rar la testoase.

Testoase - Bolile si combaterea lor(VI)

2010-06-25T21:27:00.001+03:00

Bolile aparatului respirator
Pneumoniile si bronhopneumoniile sunt destul de frecvent intalnite la testoase si de cele mai multe ori cu efecte letale. Ele sunt rezultatul unor conditii de intretinere necorespunzatoare, cum ar fi: stresul, temperatura si umiditatea neadecvata, defecte de alimentatie etc.
Inflamatiile cailor respiratorii sunt des intalnite la testoase si se manifesta sub forma unui jetaj mucopurulent ce se scurge din cavitatile nazale. Ele mai pot avea o respiratie zgomotoasa sau isi mentin gura intredeschisa. In aceste cazuri, se vor asigura testoaselor afectate, locuri calde, ferice de curentii de aer si se vor efectua inhalatii.
O scadere brusca a temperaturii este de cele mai multe ori cauza aparitiei unor pneumonii sau bronhopneumonii. Simptomele apar dintr-o data sau dupa o rinita si se manifesta prin respiratie grea, frecventa stranuturilor si o scurgere de lichid la nivelul cavitatilor nazale. Cand afectiunea este unilaterala, testoasele de apa dulce se apleaca pe partea plamanului lezat, care a pierdut rolul de flotor.
Tratamentul trebuie sa fie rapid si consta in incalzirea testoaselor si ferirea lor de curentii de aer, efectuarea unor inhalatii de cel putin 3 ori pe zi si administrarea de vitamine pe cale injectabila.

Testoase - Bolile si combaterea lor(V)

2010-06-25T21:26:00.001+03:00

Bolile tubului digestiv
Infectiile cavitatii bucale sunt destul de frecvente si se manifesta sub forma unor ulceratii a comisurii labiale. De asemenea se pot sesiza leziuni pe suprafata dorsala a limbii, sub forma unor ulceratii acoperite cu secretie de culoare galbena, ce poate cuprinde chiar toata cavitatea.
Se pot folosi cu succes antibiotice in formele mei grave, sau o tamponare cu apa oxigenata amestecata cu apa calduta si administrarea de vitamina C, daca formele sunt incipiente.
Diareile nespecifice sunt frecvente la broastele testoase, fiind urmarea unor dereglari pasagere a tranzitului digestiv, si sunt determinate fie de o scadere brusca de temperatura sau de o digestie necorespunzatoare. O dieta hidrica timp de 2-3 zile, insotita de un pansament gastric, eventual administrarea unui vermifug, sunt suficiente pentru indepartarea diareei.
Unii viermi paraziti ai tubului digestiv pot provoca diaree, care trebuie tratata imediat, aplicand un tratament antiparazitar.
Constipatia este de asemenea intalnita la testoase, fiind favorizata de o alimentatie necorespunzatoare, la care se adauga un consum exagerat de nisip si pietris. Antidotul acesteia il reprezinta administrarea de ulei mineral, al carui efect, desi lent, este foarte eficace.

Testoase - Bolile si combaterea lor(IV)

2010-06-25T21:24:00.001+03:00

Boli ale pielii
Ca urmare a unor muscaturi intre indivizii aceleiasi specii sau catre alte animale, apar o serie de plagi care trebuie sa fie tratate cat mai repede, deoarece constituie focare de infectie ce se cicatrizeaza apoi foarte greu.
Datorita unor surse de iluminat sau de incalzit amplasate necorespunzator, pot avea loc o serie de arsuri, care apoi sa constituie punctul de infectare a animalului. Acestea trebuie cat mai rapid dezinfectate, iar organismul sa fie alimentat masiv cu antibiotice si vitamine pentru reglementarea tesuturilor.
Se mai intalnesc uneori rosaturi ale plastronului determinate de contacul cu un sol accidentat si prea dur, indeosebi la animalele slabite, ceea ce presupune efectuarea unor dezinfectii zilnice si eventual aplicarea unor mici placute din plastic care sa protejeze aceasta regiune.
Daca testoasele terestre se cresc in conditii de umiditate ridicata, pot apare o serie afectiuni ale pielii si carapacei, materializate prin numeroase vezicule cutanate, care apoi se rup si conduc la leziuni purulente foarte periculoase pentru suprainfectii. O modificare a conditiilor de intretinere este indispensibila si urgenta, la care se mai poate adauga tratamentul local antiseptic.
O afectiune bacteriana contagioasa foarte grava, este putrezirea carapacei, intalnita mai frecvent la broastele testoase de apa dulce. Ea se poate declansa de la nivelul micilor leziuni cutanate determinate de traumatisme provocate de rocile sau obiectele dure cu care vine in contact. Animalele bolnave trebuie izolate si evitate contactele cu pietrele la care se adauga restrictiile privind administrarea crustaceelor, precum si tratamentul antiseptic local asociat cu o antibioterapie pe cale generala, cel putin o data pe saptamana.
Carapacea moale este mai frecventa la tineretul testoaselor de apa dulce si poate fi si rezultatul manifestarii rahitismului, datorita unei carente pronuntate de calciu.
Paraziti ai tegumentului. Animalele slabite sunt victimele unor insecte a caror larve se dezvolta la nivelul tesutului. De aceste afectiuni sunt atinse animalele care se deplaseaza mai putin si raman mai mult in colturi umede, unde exista conditii favorizavile pentru o serie de insecte care-si depun ouale, in special in jurul cloacei, la nivelul pliurilor cozii, la limita zonei de prindere a carapacei etc.
Trebuie distruse larvele, aplicat un tratament antiseptic si o antibioterapie intensiva. De asemenea, vor fi evitate locurile care favorizeaza dezvoltarea acestor paraziti.
Capusele sunt paraziti foarte frecvent intalniti la testoase, dar mai ales la testoasa greaca. Capusele se fixeaza la nivelul cavitatilor nazale, in colturile gurii sau ale ochilor, la baza membrelor sau a cozii, pe zonele protejate de carapace etc. De asemenea, ele se fixeaza la baza labelor si a gatului, precum si in regiunea cloacei. Dupa o anestezie cu ajutorul unor uleiuri minerale, acestea se pot extrage usor, folosind diferite tipuri de pensete.

Daca testoasele sunt intretinute in conditii de umiditate ridicata si pe fondul existentei unor plagi, pot apare micoze superficiale, datorate unor ciuperci. Microzele se intalnesc mai frecvent la animalele salbatice si afecteaza in primul rand carapacea si plastronul. Solzii sunt spalaciti, de culoare brumarie, plisati si relativ uscati, iar uneori se pot observa plagi de culoare albicioasa mai mult sau mai putin ulcerative, care vor conduce la caderea solzilor.
Broastele astfel atinse se vor dezinfecta si se vor imbaia timp de 20 de minute intr-o solutie de permanganat de potasiu. Aplicarea unor pomezi su stamicin de doua ori pe zi, completeaza tratamentul, care permite o ameliorare clara.
Testoasele acvatice sunt de multe ori atacate de lipitori, care dupa ce si-au asigurat o rezerva substantiala de sange, cad de pe gazde. Ele pot transmite testoaselor de apa dulce un parazit periculos al sangelui. Indepartarea lor de pe suprafata testoaselor se va face cu atentie, pentru a nu leza pielea, dupa care ranile se vor dezinfecta cu alcool sau cu o solutie salina saturata. Sulfatul de cupru se mai poate folosi in acvariu, unde in doua zile le distruge, dar atentie, nu se va efectua tratamentul in prezenta testoaselor.

Testoase - Bolile si combaterea lor(III)

2010-06-25T21:22:00.001+03:00

Boli bacteriene
Obisnuit, broastele testoase au o rezistenta mare la bacterii, cu exceptia catorva germeni specifici. In cazul in care broastele testoase sunt foarte slabite, exista posibilitatea ca ele sa contracteze si boli bacteriene, ce pot lua amploarea unor adevarate septicemii.
Tratamentul care se va aplica in astfel de situatii va avea ca baza rezultatele unor antibiotice, pentru a putea folosi cu discernamant antibioticele cele mai adecvate.
Sunt cazuri in care broastele testoase de apa dulce pot sa fie infectate cu o bacterie numita Citrobacter freundi, care se localizeaza la nivelul tubului digestiv. In acest caz, broastele testoase refuza mancarea, sunt apatice, se misca foarte putin, au membrele si coada congestionate, in plus semai pot sesiza necroze si ulceratii, urmate uneori de caderea ghearelor sau chiar paralizia membrelor. Fara un tratament rapid cu antibiotice si o terapie generala, broastele mor pe capete.
Se mai pot intalni la testoase salmoneloze, indeosebi la cele slabite, subnutrite sau intretinute in conditii improprii. Tratamentul cu antibiotice trebuie avut in vedere, dar el elimina partial germenii si testoasele raman in continuare purtatoare. O alimentatie si o igena corespunzatoare vor reduce riscul de infectare cu acesti germeni.

Testoase - Bolile si Combaterea lor(II)

2010-06-10T19:40:00.000+03:00

Boli de nutritie
Daca in conditiile de crestere naturala testoasele isi asigura in general toate elementele nutritive necesare organismului, nu acelasi lucru se intampla in captivitate, unde beneficiaza numai de ceea ce le ofera crescatorul o perioada mai lunga sau mai scurta de timp.
Dezechilibrul ce se manifesta mai frecvent in alimentatia testoaselor este datorat unor alimente sarace in principii nutritivi, saruri minerale si vitamine, sau a unei alimentatii monotone pe o durata mai lunga. Cel mai frecvent se intalnesc carentele in vitamine, care se pot combate printr-o alimentatie cat mai variata si in concordanta cu cerintele biologice ale speciei, la care, daca este necesar, se adauga un supliment vitamino-mineral.
In cazul in care se observa la broasca testoasa pleoapele umflate si o lipsa a poftei de mancare, putem fi siguri ca este vorba de o carenta a vitaminei A, mai frecvent in intalnita la tineretul de testoase de apa dulce. In acest caz se va administra vitamina A timp de 2-3 saptamani, la dozaj de 40 U.I.
Lipsa vitaminei B are drept consecinta o reducere sau chiar o oprire a cresterii, mai frecvent la testoasele de apa dulce, care au sonsumat in exclusivitate peste. Acesta carenta poate fi echilibrata prin administrarea prin administrare de 3 mg vitamina B/Kg alimente administrare.
In situtia in care la nivelul cavitatii bucale se intalnesc stomatite, putem suspecta animalele ca au carenta in vitamina C. Tot datorita acestei carente se mai pot intalni inflamatii ale pleoapelor sau ale pielii, indolenta, lipsa poftei de mancare, prezenta gusii etc. Tratamentul efectuat in astfel de cazuri constanta in retragerea din ratie a vegetalelor care provoaca gusa (varza, salata, macrisul) si administrarea unei cantitati sporite de iod (lugol, iodura de sodiu, sare de bucatarie), precum si administrarea unui complex vitamino-mineral.
Hipervitaminozele intalnite la broastele testoase sunt determinate de un exces de vitamine care au drept consecinta leziuni ala pielii la nivelul gatului si membrelor, o descumare a celulelor cutanate si prezenta unor plagi supurante sau din contra, ingrosari cornificate. Pentru prevenirea acestor boli sunt necesare reduceri ale alimentelor cu aport sporit in Vitamina A, cel putin pe durata a 120-150 de zile.
Tulburari ale tesutului osos. In cazul unui dezechilibru in saruri minerale si in calciu, fosfor si vitaminele A si D, pot aparea o serie de boli, in general greu de diferentiat.
La testoasele de apa dulce se intelnesc frecvent carente in calciu si vitamina D, care se manifesta printr-un ritm redus de cresterea, deformatii ale craniului si membrelor, apetit redus, slabirea rezistentei carapacei si plastronului, care in acest caz au o structura mai moale.
Daca exista un dezechilibru al raportului dintre calciu si fosfor, el conduce la aparitia unor articulatii deformate, carapacea de consistenta moale, reducerea poftei de mancare, o decalcifiere a scheletului, fracturi etc. O alimentatie variata si echilibrata poate remedia o astfel de situatie intr-un timp insa variabil, lung sau scurt, in functie de momentul sesizarii si corectitudinea masurilor luate.

Testoase - Bolile si Combaterea lor(I)

2010-06-10T19:37:00.002+03:00

BOLILE SI COMBATEREA LOR

In mod obisnuit, broastele testoase sunt animale longevive si deosebit de rezistente la conditiile mediului inconjurator. Cu toate acestea, apar o varietate mare de boli si nu de putine ori unele necunoscute de marea majoritate a crescatorilor, pana la ora actuala. In acest sens sunt prezentate in continuare principalele boli intalnite mai frecvent la testoase, cauzele care le genereaza si unele mijloace de prevenire si tratament.

Boli determinate de conditiile de crestere si intretinere

Asemanator cu situatia intalnita la alte reptile, broastele testoas au o temperatura fluctuanta a organismului, dependenta de conditiile mediului exterior. Testoasele cauta temperatura optima sau medie preferata si evita pe cat posibil excesele termice maxime sau minime critice.
Socul de frig - este frecvent intalnit atunci cand sistemul de incalzire din acvarii nu functioneaza sau intretinem testoasele la temperaturi foarte scazute, pana la limita inghetului. In aceste situatii, broasca testoasa este apatica, nu mai consuma hrana si nu mai reactioneaza la excitantii exteriori. Situatia este si mai periculoasa in cazul speciilor tropicale, care sunt deosebit de sensibile si fragile. Daca acest soc a avut loc in acvariu, trebuie reparate urgent aparatele de incalzire treptata a animalelor.
In conditiile de crestere in mediul natural situatia este extrem de periculoasa, indeosebi atunci cand apar valuri de frig care pot provoca moartea testoaselor prin soc termic sau cand temperatura este foarte scazuta o perioada mai lunga de timp.

Socul de temperaturi ridicate - se intalneste mai frecvent vara si este rezultatul influentei caldurii excesive asupra organismului broastelor testoase, iar acestea sunt lipsite de posibilitatea de a se refugia in zone de protectie.
Simptomele sunt in esenta de natura nervoasa, excitatii, miscari dezordonate in deplasare, o stare de neliniste permanenta, care se accentueaza dupa 30 °C si indeosebi la 32-35 °C. In astfel de situatii, trebuie actionat de urgenta si broastele testoase trebuie trecute in primul rand la umbra. Se mai pot administra injectii care sa stimuleze organele respiratorii si circulatorii. Cauzele acestui soc sunt determinate de expunerile exagerate ale animalelor la soare, fara posibilitatea de deplasare in zone mai racoroase, un sistem de incalzire defectuos, sau expunerea acvariului la soare o durata prea mare de timp.
Aceste simptome pot fi prevenite daca se vor verifica permanent si corespunzator termostatele, se vor asigura unele zone de refugiu care sa asigure o temperatura mai scazuta, se vor deplasa acvariile sau alte sisteme de intretinere la umbra, se vor verifica capacitatiile sistemelor de incalzire si se vor efectua calcule corecte privind functionarea si reglarea corespunzatoare a temperaturii.
Inecul. Cu toate ca specia este bine adaptata la apa, adesea broastele testoase terestre mor prin inecare. Astfel, in cazul tineretului apartinand broastelor testoase terestre, se inregistreaza cele mai numeroase pierderi prin inec, datorita adancimii apei din bazin. Testoasele acvatice pot de asemenea, in anumite situatii, sa se inece, datorita lipsei unor suporteri pentru odihna sau a spatiului necorespunzator de trecere din mediul acvatic la cel terestru si invers. Mentinerea o durata prea mare de timp a unei broaste testoase terestre intr-un mediu acvatic cu adancime prea mare poate conduce de asemenea la inec.
Prevenirea acestor pierderi se poate face prin asigurarea unui strat de apa redus, care sa nu depaseasca inaltimea barbiei, sau a unuor suporturi fixe si mobile care sa-i permita broastei sa se odihneasca in anumite perioade.

Sindromul de adaptare. In procesul de crestere in captivitate, broastele testoase pot sa moara datorita unor agenti stresant ce actioneaza in lant, ca urmare a precaritatii conditiilor de intretinere asigurate.
Dimensiunile apatiului de intretinere prea mici, temperatura prea scazuta in momentul iesirii din hibernare, varietatiile mari de temperatura de la o etapa la alta, curentii mari de aer, umiditatea ridicata si temperatura scazuta, sunt tot atatia factori cu influente nefaste asupra organismului testoaselor.
Principalele simptome care apar pot fi o scadere a greutatii corporale, o reducere a miscarilor, apatie, leziuni ale pielii, diaree, somnolenta prelungita etc. Toate acestea favorizeaza apoi o serie de boli infectioase. Moartea poate surveni mai lent sau mai rapid, in functie de amplitudinea varietatiilor parametrilor de confort. In astfel de situatii se vor corecta rapid conditiile necorespunzatoare, se va trece la alimentarea fortata (eventual indopare) si se va urmari cu atentie daca starea generala s-a imbunatatit sau nu, luand masurile care se impun.
O atentie sporita se va acorda animalelor recent achizitionate, care sunt in general mai sensibile, precum si animalelor recent iesite din hibernare.

Broasca testoasa cu tample rosii sau de Florida

2010-06-07T03:34:00.000+03:00

Este o specie de talie mijlocie, ca adult avand o lungime de 20-25 cm. si o greutate de 1.5-2 Kg. De multe ori este apreciata ca o specie pitica avandu-se in vedere ca la nastere masoara doar 3-4 cm si greutate de 10g., iar la faza de tineret pastreaza dimensiuni relativ reduse. Originara din America de Nord, mai precis din regiunile subtropicale, este in prezent tot mai raspandita in lume.

La tineret, coloratia exteriorului este foarte intensa, cu parte dorsala verde, brazdata de linii galbene, verzi si negre, care se extind si la nivelul gatului, capului si membrelor. De fiecare parte a corpului, in zona posterioara a ochiului se gaseste o pata de culoare rosie, de unde de altfel ii vine si denumirea de testoasa cu tample rosii. Uneori se poate observa pe suprafata capului o dunga sibtire, de culoare rosie, mai mult sau mai putin intensa .

Pe masura inaintarii in varsta, testoasa cu tample rosii se inchide la culoare, ajungand la maturitate pana la o nuanta de verde brun, cu reflexe violete, ceva mai pronuntate la masculi. Liniile galbene sunt mai putin evidente si conturate, iar zonele post oculare au o coloratie rosie mai putin sensibila. Cu inaintarea in varsta se mai poate observa si o crestere relativ exagerata a ghearelor, care exista un indiciu in aprecierea varstei.In mediul natural, sunt raspandite indeosebi in zonele brazdate de cursuri de apa cu deplasare lenta, mai putin adanci sau in terenuri inundate o mare parte a anului, zone malastinoase, bazine acvatice naturale sau artificiale, balti si lacuri care beneficiaza de o bogata vegetatie micro si macrofita.In perioada activa, se remarca printr-o predilecta tendinta de insorire si odihna, pe care o petrece in varful unor pietre, pe vegetatie lemnoasa rasturnata, taluzuri, bancuri de nisip sau alte zone mai ridicate.

Carnivora prin excelenta in primele stadii de viata, se hraneste cu fauna acvatica sau terestra, apoi devine la varsta de adult omnivora, hranindu-se atat cu componente vegetale, cat si animale. Broastele testoase cu tample rosii sunt tot mai cauate de amatori, exportandu-se din America peste 5 milioane de capete anual, indeosebi in Europa si Extremul Orient. Ba mai mult, in unele tari au inceput sa se aclimatizeze chiar in mediul natural de adoptiune.

10 animale uimitor de inteligente si productive

2010-06-06T19:11:00.000+03:00

Oamenii s-au dovedit a fi cea mai dominanta specie de pe planeta, datorita comunicarii foarte bine dezvoltate si a gandirii critice . Asta nu inseamna insa ca nu avem parte de competitie. Sunt destule animale de la care putem invata doar cercetand modul in care comunica si invata unul de la altul. Iata aici 10 exemple reprezentative:
1. Sepia, calmarul, caracatita – reprezentanti ai cefalopodelor – se numara printre cele mai inteligente animale din ocean. Dupa ce le-au studiat, oamenii de stiinta au dedus ca cefalopodele incearca mereu sa se mentina ocupate, pentru ca urasc sa se plictiseasca.
2. Delfinii: delfinii pot iubi oamenii la fel de mult cum oamenii pot iubi delfinii. Acest mamifer este incredibil de inteligent si comunicativ si se spune ca este al doilea cel mai inteligent mamifer de pe pamant, dupa om. Creierul unui delfin este de 4-5 ori mai mare decat cel al altor animale de aceeasi marime. Pe langa asta, delfinii au un neocortex foarte bine dezvoltat care ii ajuta sa proceseze emotiile, sa se recunoasca in oglinda si sa inteleaga concepte abstracte.
3. Porumbeii: Cu toate ca sunt asociati deseori cu medii urbane aglomerate, porumbeii sunt animale productive si inteligente. Acestia au memoria dezvoltata, pot sa se recunoasca in oblinda si pot sa identifice pana si diferente subtile intre obiecte diferite.
4. Porcii: porcii compenseaza stilul lor murdar de viata cu o inteligenta incredibila. Cine ar fi crezut ca porcii pot fi asociati cu acest termen? Se pare ca sunt animale foarte sociabile si emotionale, care, daca ar avea constitutia fizica a cimpanzeilor, ar putea “juca” jocuri pe calculator. Au un simt al directiei excelent si invata unul de la celalalt.
5. Sobolanii: Cu toate ca se numara printre cele mai detestate animale din lume, sobolanii sunt destul de inteligenti si descurcareti. Pe langa faptul ca sunt extrem de adaptabili, acestia pot aproape intodeauna sa gaseasca o cale de scapare, cand sunt prinsi undeva.
6. Veveritele: o versiune mai draguta si mai curata a sobolanilor sunt veveritele. Acestea au dovedit ca poseda inteligenta pacalind alte animale care le spioneaza intr-un mod destul de ingenios: se prefac ca ascund hrana intr-un loc, ca mai apoi sa caute alt loc mai sigur unde s-o ascunda, cand nu au urmaritori. Chiar si dupa luni de zile, veveritele isi pot aminti locul exact in care si-au ascuns mancarea.
7. Ciorile: Cu toate ca scot sunete enervante si le sperie pe alte pasari, ciorile sunt atat de inteligente ca pana si oamenii pot sa invete una alta de la ele. Aceste pasari sunt descurcarete si pot transforma tot felul de obiecte in unelte folositoare pentru colectarea hranei din locuri dificile. Uimitor mai este si faptul ca au un respect mare pentru “seniorii” lor si sunt atente la acestia cand vor sa invete lucruri noi.
8. Albinele: Albinele le-au aratat oamenilor de stiinta ca stiu foarte bine natura si nu se pricep numai la a poleniza flori. Folosesc soarele pentru a se orienta, sunt punctuale, au abilitatea de a recunoaste culorile, sunetele si chiar si locuri exacte.
9. Cainii: Oamenii de stiinta descopera pe zi ce trece din ce in ce mai multe dovezi care sa ateste cat de inteligenti sunt cainii. Pana acum s-au dovedit a fi loiali, foarte buni comunicatori si au o memorie destul de buna, insa acum cercetatorii cred ca aceste animalute au capacitatea de a intelege punctul de vedere al altcuiva. In urma unor teste, cainii au mai demonstrat ca pot intelege concepte si pot forma perceptii reale aspura lucrurilor.
10. Elefantii: Elefantii sunt considerati ca fiind animale inteligente si eficiente, care pot folosi unelte, se ingrijesc singure si au fost sursa de inspiratie in robotica. Un nou brat robotic a fost modelat dupa trompa unui elefant – cu care acesta poate ridica obiecte. Elefantii isi mai folosesc trompa pentru a ridica obiecte cu care sa intimideze atacatorii, in situatia in care se simt amenintati. Creierul unui elefant cantareste aproximativ 5 kilograme.

Pisica – micul nostru manipulator

2010-06-06T18:42:00.000+03:00

Toti cei care au avut sau au ca animal de companie o pisica stiu prea bine cat de dificil este sa o determini sa faca ceva ce nu vrea. Se pare ca, in cazul pisicilor crescute la casa, conform unui raport publicat in revista Current Biology, este mult mai usor ca acestea sa ii convinga pe oameni sa le indeplineasca poftele, decat invers.
Felinele au un stil aparte de a-i determina pe oameni sa le umple farfuriile cu mancare transmitand mieunaturi acompaniate de sunetul linistitor al torsului, facand astfel foarte dificil un refuz din partea stapanilor.
Cercetarile comportamentale au determinat ca un mieunat insotit de tors atinge mai repede coarda sensibila a stapanului, decat un simplu mieunat pentru a primi mancare sau atentie. Astfel, pisicile sunt constiente ca torsul le ajuta sa obtina ce vor si il folosesc ca metoda de manipulare.
In cadrul unei serii de experimente, in care au fost analizate sunetele scoase de pisici in diverse contexte, cercetatorii au ajuns la concluzia ca torsul inregistrat la pisicile care voiau sa primeasca mancare suna mult mai urgent si mai putin placut decat cel inregistrat in alte circumstante.
O membra a echipei de cercetatori a determinat deasemenea si faptul ca pisicile invata sa exagereze constient intr-un mod dramatic sunetele pe care le scot pentru a genera un raspuns cat mai prompt si mai favorabil din partea oamenilor.
Orice ar fi, pisicile sunt niste animalute care stiu ce vor si, cel mai important, stiu exact ce sa faca pentru a obtine ceea ce vor. In momentul in care acceptati sa ingrijiti o pisica, acceptati fara sa vreti si sa fiti manipulati in cel mai placut mod posibil.